Header image

Onomastica Ioan, cei mai cinstiţi sfinţi ai Bisericii cu acest nume în ţara noastră

Toţi oamenii sunt chemaţi să devină sfinţi, dar devin sfinţi numai cei care răspund chemării Mântuitorului Hristos şi cultivă comuniunea lor de iubire cu Dumnezeu, Cel Unul Sfânt, şi cu semenii lor. Sfinţii sunt prietenii cei mai intimi ai lui Dumnezeu şi cei mai buni dintre oameni. Sfântul este purtătorul dragostei lui Hristos pentru lume şi sălaşul locuirii Sfântului Duh, Care cu suspine negrăite doreşte ca orice om să crească duhovniceşte spre asemănarea cu Dumnezeu (Romani 8, 27-30).

Biserica cinsteşte pe sfinţi, întrucât recunoaşte în ei prezenţa lui Hristos şi lucrarea Sfântului Duh. Cinstirea sfinţilor nu este, aşadar, o ştirbire a cinstirii lui Dumnezeu ci, dimpotrivă, este o preamărire a iubirii Sale pentru oameni şi a lucrării Lui de înălţare a omului spre frumuseţea şi viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Domnul nu este minunat într-o singurătate şi într-o izolare veşnică, ci este minunat întru sfinţii care se împărtăşesc şi se bucură de iubirea lui Dumnezeu şi de slava Sa. De aceea, Biserica dreptmăritoare mărturiseşte şi cinsteşte credinţa şi vieţuirea sfinţilor. Întrucât omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic sfânt, sfinţenia este viaţa adevărată a omului sau împlinirea umanului. Printre numele de sfinţii cinstiţi de creştinii din ţara noastră, cei mai des sunt care poartă numele de Ioan. Din limba ebraică numele de Ioan înseamnă ,,Dumnezeu a avut milă”. El este cel mai frecvent întâlnit  la popoarele creştine, amintindu-ne dragostea şi mila fără de sfârşit a Domnului pentru neamul omenesc.

            Biserica Ortodoxă cinsteşte mai mulţi sfinţi care s-au numit Ioan (peste 100). În primul rând, pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel care propovăduia venirea Mântuitorului  şi care L-a botezat pe Domnul nostru Iisus Hristos în râul Iordan.  Fără a se teme de regele Irod, Sfântul Ioan a spus mereu adevărul, fiind întemniţat, în cele din urmă, tăindu-i-se apoi capul. Este unul dintre cei mai importanţi sfinţi creştini, simbol al smereniei şi pocăinţei. Sfântul Ioan Botezătorul a fost făclie a Legii Vechi şi lumină a Sfintei Evanghelii. Inspirându-se din cuvintele Mântuitorului, cântările de la slujba Botezului Domnului numesc pe Sfântul Ioan: ,,Glasul Cuvântului, sfeşnic al Luminii, luceafăr mergător înaintea Soarelui în pustie”. Iar la slujba sfinţirii celei mari a apei se spune: ,,Ai venit, Doamne, luând chip de rob şi ai cerut Botez, Cela ce nu ştii de păcat. Apele Te-au văzut şi s-au temut, Mergătorul Înainte s-a cutremurat şi a strigat: Cum va lumina sfeşnicul pe Lumină?”

            Cel ce a urmat îndemnul la pocăinţă a sfântului Ioan Botezătorul este sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu. Era fiul lui Zevedei şi al Salomeei, care era fiica lui Iosif, Logodnicul Fecioarei Maria. Acesta a fost chemat de la mrejele pescăreşti la propovăduirea Evangheliei. Din iubire faţă de Mântuitorul, Ioan L-a urmat la palatul lui Ana şi Caiafa, rămânând toată noaptea acolo. După Învierea Domnului, aleargă la momânt împreună cu Petru, intră în mormânt şi, văzând mormântul gol cu giulgiurile puse deoparte, se încredinţează de Învierea Domnului Hristos. Datorită dragostei sale faţă de Mântuitorul şi Evanghlia Sa el este numit Apostolul Dragostei. La îndeplinirea acestei virtuţi sfinte, el ne îndeamnă pe fiecare dintre noi prin scrierile sale: Sf. Evanghelie, Epistolele şi Apocalipsa.

   Un alt sfânt cu numele de Ioan este Sfântul Ioan Gură de Aur (407), Arhiepiscopul Constantinopolului, care, pentru nespusa lui iscusinţă oratorică, a rămas cunoscut în istorie cu prenumele ,,Gură de Aur”. Scrierile Sfântului sunt dintre cele mai bogate şi dintre cele mai alese ale literaturii mondiale. Ele conţin omilii, epistole şi disertaţii. Datorită vieţii sfinte şi scrierilor sale, el este lăudat cu următoarele cuvinte: ,,Luminător a toată lumea, stâlpul şi întărirea Bisericii, povăţuitorul pocăinţei, doctorul şi tămăduitorul bolnavilor, apărătorul şi părtinitorul celor necăjiţi, trâmbiţa de aur, gura cea de miere izvorâtoare, dascălul şi învăţătorul nostru”. De peste veacuri, vocea Sfântului Ioan Gură de Aur ajunge până la noi, chemându-ne spre un creştinism deplin, în care credinţa şi dragostea sunt organic legate între ele printr-o ascultare fără margini a omului faţă de bogata iubire de oameni a lui Dumnezeu şi printr-o încredere fără margini în mila Sa.

            Alături de Sfântul Ioan Gură de Aur, un alt sfânt ce poartă numele de Ioan este  Sfântul Ioan Casian care era  de ,,neam scit”. S-a născut în jurul anului 360, într-o familie de oameni de frunte, în sânul căreia a căpătat o educaţie aleasă. Este hirotonit în treapta de diacon de către Sfântul Ioan Gură de Aur. A mers la Locurile Sfinte, apoi a ajuns prin pustiurile Egiptului şi, mai târziu, a mers în Marissilia, în sudul Galiei, întemeind acolo două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe, dându-le aceleaşi rânduieli de viaţă pe care le-a cunoscut el însuşi în Ţara Sfântă şi în pustiurile Egiptului. El a scris câteva lucrări teologice în limba latină, care au fost traduse, în mai multe rânduri, şi în limba noastră.

            Alături de acest mare sfânt al Bisericii îl putem plasa şi pe Sfântul Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea, în părţile muntelui Sinai, deşi era originar din Palestina. Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei. În cartea sa, numită Scara virtuţilor sau Scara Paradisului, ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile. Smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care le descrie el în cartea Scara virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin rugăciune şi post, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Scara virtuţilor sau pe scurt Scara a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul în mediul monahal. Şi astăzi, în unele mănăstiri, această carte este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă, a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţarea de patimi şi cultivarea virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările Duminicii a IV-a din Postul Paştilor ca fiind el însuşi „scară a virtuţilor”, „lauda monahilor”, „luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii”.

            Pe lângă sfinţii enumeraţi mai sus, îl amintim şi pe Sf. Ioan Damaschin, ultimul părinte bisericesc. S-a născut în Damasc – de aici şi numele de Damaschin – la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului VII într-o familie nobilă şi bogată, care se găsea în fruntea administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul secolului VII. După moartea tatălui său, adică aproximativ după 690, Ioan ocupă aceeaşi dregătorie până în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o politică sangeroasă contra creştinilor. Acest calif înţelege ca în statul său să nu rămană decat mahomedani; pentru aceea interzice consumaţia vinului în oraşe, sileşte pe creştini să se facă mahomedani, omorând pe cei care se opuneau  şi decretează că un creştin nu poate ocupa o funcţie înaltă în stat. Probabil că Omar II a cerul lui Ioan să-şi menţină postul în schimbul credinţei. Ioan, însă, refuză, sacrificând rangul şi situaţia socială pentru Mântuitorul Hristos. După ce şi-a împărţit, după porunca Domnului, averea la săraci şi la biserici şi a dat libertate robilor săi, s-a retras împreună cu fratele său adoptiv, Cosma, în celebra mănăstire palestiniană a Sfantului Sava.

            Faima lui de adânc cunoscător al problemelor teologice se răspândeşte, iar, când Leon Isaurul (717-740) publică edictul contra icoanelor (726), patriarhul Ioan V al Ierusalimului se adresează lui Ioan. Acesta ia condeiul şi scrie, după cum însuşi ne spune, pentru a nu ascunde în pămant, ca sluga cea nevrednică, talentul care i s-a dat de Dumnezeu. De la apariţia iconoclasmului este neobosit: imediat ce află de edictul împăratului Leon Isaurul, scrie primul tratat contra ereziei; scrie apoi al doilea tratat pentru credincioşii care nu înţeleseseră primul trătat, iar puţin mai târziu scrie al treilea tratat, sistematizând ideile despre cultul icoanelor cuprinse în primul şi al doilea tratat. Nu se mulţumeşte numai cu scrisul, ci luptă fără preget. Ia parte activă la sinodul antiiconoclast al episcopilor orientali. Rolul său în dezbaterile acestui sinod este atat de mare, încât posteritatea a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon. Lupta sa contra iconoclasmului se poate asemăna cu lupta lui Atanasie contra arianismului. Ca şi acesta, Damaschin nu-şi găseşte rost existenţei sale decât învingând noua nălucire diavolească. El este crainicul adevărului, apărătorul neînduplecat al tradiţiei, strigând continuu: „să nu depăşim hotarele veşnice pe care le-au pus părinţii noştri, ci să ţinem predaniile aşa cum le-am primit”; el este vrăşmaşul înverşunat al iconoclasmului.

            Unul dintre sfinţii cu numele de Ioan, cinstiţi de creştinii ţării noatre, este Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Acesta era originar din oraşul Trapezunt, oraş situat pe ţărmul sud-estic al Mării Negre. Având o viaţă sfântă, a fost bătut cu toiege, legat de coada unui cal şi târât pe drumurile cetăţii, apoi a fost legat în lanţuri şi aruncat în închisoare. În felul acesta, noul mucenic al lui Hristos s-a învrednicit a fi părtaş tuturor darurilor dumnezeieşti. Viaţa sa este plină de elan mărturisitor, pe care trebuie să o urmăm şi să o mărturisim fiecare dintre noi.

            Pe lângă sfinţii cu numele de Ioan, cinstiţi de Sfânta Biserică, îl amintim şi pe Sfântul Cuvios Ioan Hozevitul, fiind contemporan cu unii dintre noi. Era fiul unei familii de tineri ţărani din satul Crăiniceni pe Prut, născut pe data de 23 iulie 1913, primind numele de botez Ilie. Fiind o fire meditativă şi contemplativă se îndreaptă spre marea lavră a monahismului, mănăstirea Neamţ. După opt ani de vieţuire în această mănăstire,  i-a fost încredinţată misiunea de a fi slujitor la biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Fiind o fire contemplativă, el se retrage la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, acesta fiind situat în apropiere  de locul în care a trăit şi prorocul Ilie, nevoindu-se în peştera cu hramul Sfânta Ana. În această peşteră, cu gândul necontenit la Dumnezeu, a trecut la cele vieşnice în ziua de 5 august 1960.

            Aceşti sfinţi sunt cinstiţi de creştinii din ţara noastră în mod deosebit, multe biserici sunt zidite în cinstea lor, numeroşi creştini poartă numele acestora, şi zilele de sărbătorire a lor sunt prăznuite cu multă evlavie, credinţă şi cucernicie. Aducem laudă lui Hristos, Cel ce pururea lucrează prin sfinţii Săi, atât în timpul vieţii lor pe pământ, cât şi în viaţa lor din ceruri. De aceea, n-a greşit cel ce a spus: „Cu adevărat vii între oameni sunt numai sfinţii!”. În ei este, aşadar, prezent şi lucrător Duhul Sfânt, Domnul de-viaţă-făcătorul, spre slava Preasfintei Treimi şi spre mântuirea oamenilor!

Arhim. IOAN Moşneguţu

Material aparut în nr. 1-2 (ianuarie-februarie) al revistei “Altarul Credinţei“ 

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com