Header image

Paternitatea este dragoste

17:27, vineri, 19 mai, 2017 | Cuvinte-cheie: , , ,

Cineva a spus că părinţi perfecţi nu există. Nu ştiu dacă pot fi de acord cu această afirmaţie. Mai curând, nu sunt. Îmi amintesc de exclamaţia filozofului păgân Libanius care vorbea despre educaţia copiilor în familiile creştine din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Ce mame au creştinii!”

Sfântul Iosif şi Preasfânta Fecioara Maria au fost părinţi perfecţi. Sfinţii Ioachim şi Ana, Sfinţii Zaharia şi Elisabeta au fost părinţi perfecţi. Perfect este părintele care se jertfeşte pentru copilul său, în numele lui Dumnezeu.

Prin urmare, perfectă este paternitatea care creşte copiii în spiritul dragostei de Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea este acel adeziv care uneşte strâns toate cărămizile ce formează solida casă a unei familii puternice. Iar acele cărămizi sunt: jertfirea de sine, ocrotirea, responsabilitatea şi responsabilizarea, grija, atenţia, învăţarea, deprinderile de viaţă, comunicarea politicoasă, bunele maniere… şi multe altele. Toate acestea vor forma un zid nezdruncinat, doar dacă sunt clădite pe piatra de temelie, care este Hristos.

Parentingul din ziua de astăzi, devenit viral în comunitatea europeană, tinde să folosească toate aceste cărămizi, dar înlocuind adezivul şi temelia cu „valorile democratice” şi politic corecte. De aceea, sunt ferm convins, zidul clădit într-o societate anticreştină şi atee se va prăbuşi la fel ca şi turnul Babel.

Psihologia comportamentală care stă la baza parentingului este un derivat al teoriilor lui Freud care despică urmările traumei din copilărie. Parţial ele pot fi justificate, întrucât trauma psihologică are urmări cu adevărat grave în viaţa omului. Urmările comportamentale ţin de fiziologia creierului, care se dezvoltă cam până la atingerea majoratului.

Cea mai semnificativă dezvoltare a creierului uman se produce în primul an de viaţă. Noi ştim bine că un bebeluş nou-născut încă nu-şi are simţurile bine dezvoltate: el nu vede bine, nu aude în măsura în care auzim noi, maturii, nu reacţionează la fel ca şi noi. Toate acestea apar pe parcursul dezvoltării creierului său şi depind foarte mult de dragostea, interacţiunea sa cu părinţii sau îngrijitorii. Spun „sau îngrijitorii”, pentru că nu toţi bebeluşii au fericirea de a rămâne împreună cu mămica şi tăticul după naştere. Aceasta este, probabil, prima şi cea mai mare lovitură din viaţa lor – despărţirea de mămicuţa care l-a purtat sub inimă în toată perioada sarcinii.

Citeam undeva o istorioară în care se povestea că o mămică a venit la un renumit pedagog şi i-a cerut sfaturi pentru creşterea şi educarea copilului său nou-născut, la care pedagogul i-a răspuns: „Dragă, noi am întârziat exact cu nouă luni”. Îndrăznesc, totuşi, să afirm că educaţia unui copil nu începe din momentul conceperii sale, ci durează pe parcursul dezvoltării întregii omeniri, de la Adam şi Eva încoace. Am înţeles lucrul acesta atunci când observam comportamentul copiilor mei… Mi-am dat seama că ei sunt eu în miniatură. Exact aşa eram eu la vârsta lor. Acest gând uneori mă făcea să disper – eu mi-aş da viaţa ca ei să nu fie aşa cum am fost şi sunt eu uneori… Şi totuşi, dacă ar fi să vedem păharul pe jumătate plin, ci nu gol, atunci am înţelege că îi vom putea educa pe copiii noştri doar dacă ne vom educa pe noi înşine!

Copiii moştenesc trăsăturile adulţilor, inclusiv din motivul că multe comportamente ereditare sunt explicate prin complexitatea substanţelor chimice generate de organismul uman. Dozele hormonilor „fericirii” sau ale „tristeţii”, „fricii”, „urii” sunt strâns legate de activitatea creierului uman. Serotonina, dopamina, adrenalina, oxitocina – sunt doar o parte nesemnificativă din hormonii „populari”, cunoscuţi larg de oamenii nespecializaţi în domeniul structurii organismului uman. „Pomparea” hormonilor este determinată de funcţia creierului, cel mai complex organ al corpului.

Savanţii au ajuns la concluzia că terminaţiile formate în creierul uman determină funcţia zonelor cerebrale responsabile pentru diverse particularităţi ale organismului. De exemplu, există legătură directă între stresul înalt şi neremediat şi incapacitatea omului de a memoriza, de a gândi, de a-şi echilibra emoţiile, de a-şi tempera reacţiile.

Aceste descoperiri i-au făcut pe savanţi să confirme ceea ce credinţa creştină afirmă de veacuri – dragostea este motorul unei vieţi armonioase şi a comportamentului adecvat.

Societatea atee vrea să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu noţiuni de gen empatie, toleranţă, răbdare, încercând să ocolească noţiunea de dragoste. Dar, cel puţin aici, ateismul este consecvent şi înţelege că dragostea este însuşi Dumnezeu. De aceea, în consecvenţa sa, ateul se opune cu vehemenţă înţelepciunii Sfântului Apostol Pavel care spune: Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se lauda, nu se trufeşte. Dragostea nu se poarta cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. (Imnul dragostei – I Cor. 13;1-8)

Dragi părinţi, dăruiţi copiilor voştri DRAGOSTEA, iar toate celelalte se vor adăuga!

Preotul Constantin Cojocaru

Contact Form Powered By : XYZScripts.com