Header image

Sfânta Muceniţă Iulia Fecioara

22:47, duminică, 28 iulie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , ,

Cînd perşii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie şi o mulţime de robi. În acel timp, împreună cu alţi robiţi, a fost luată o fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, şi au dus-o în Siria Palestinei. Acolo au vîndut-o unui oarecare negustor, care era de credinţă păgîn.

Fecioara, deşi era la stăpîn necredincios, însă ţinea cu tărie la sfînta credinţă cea întru Hristos în care se născuse şi la obiceiurile cele bune creştineşti, cu care se învăţase de pe cînd era în scutece. Ea adeseori se ruga şi postea. Ajungînd la anii desăvîrşiţi, îşi păzea foarte mult curăţia sa cea feciorească, petrecînd în înţelepciune şi în multă înfrînare. Ea slujea stăpînului său cu credinţă, după cuvîntul Apostolului: În curăţia inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor. Ea, ca înaintea lui Dumnezeu făcea cu bună înţelegere toate lucrurile ce i se porunceau şi care nu erau potrivnice lui Dumnezeu şi vieţii ei celei înţelepte; iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dînsa.

Stăpînul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos şi să vieţuiască în necurăţie, după obiceiul lor cel păgînesc. Dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decît să se lepede de Hristos şi să se lipsească de înţelepciunea Sa. Stăpînul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzînd slujba ei credincioasă, o cruţa. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blîndeţea şi răbdarea ei, de smerenia şi de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sîmbătă şi Duminică. Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deşert şi în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărţilor pe care le învăţase din copilărie. Numai cîteodată se odihnea în timpul nopţii şi totdeauna era galbenă la faţă şi trupul îi era slab şi obosit de osteneală şi de înfrînare. De acest lucru stăpînul ei se mira foarte mult. Deci, văzînd-o că petrece neschimbată în această hotărîre, a început a-i fi milă de dînsa, a o iubi şi a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfînta Iulia, plăcuta Sa, înduplecă spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.

Cînd era ea mai mult de 20 de ani, stăpînul ei, fiind negustor, a voit să plece cu multă marfă în Galia, pe mare. Deci, a luat cu sine şi pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulţeşte prin mîinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat pentru dînsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preţ, a luat şi pe roaba sa, care era mai scumpă decît toată negustoria, şi a pornit pe mare. Plutind pe lîngă insula care se numea Corsica, a stat acolo unde erau cetăţi creştineşti şi păgî-neşti. Deci, negustorul acela, cînd s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de liman o adunare de cei de o credinţă cu el, făcînd prăznuire şi jertfe zeilor. Atunci s-a dus la ei cu toţi slujitorii lui şi, cumpărînd un viţel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor şi au început a se veseli mîncînd, bînd şi dănţuind. Iar Sfînta Iulia a rămas în corabie, suspinînd din adîncul inimii şi plîngînd pentru rătăcirea şi pierzarea acelor oameni.

Unul din adunarea aceea, mergînd la corabie şi văzînd pe fecioara Iulia plîngînd şi suspinînd, şi aflînd că este creştină, s-a dus şi i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicîndu-i deosebi: “În corabia care a sosit aici este o fecioară, care huleşte pe zeii noştri şi defaimă jertfele făcute de noi pentru ei”. Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: “Pentru ce n-au ieşit din corabie la jertfe şi la prăznuirea noastră toţi ai tăi?” Negustorul i-a spus că au ieşit toţi, dar mai-marele acela i-a zis: “Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocoreşte pe zeii noştri şi huleşte numele lor”. Negustorul a răspuns: “Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înşelăciunea creştinească şi s-o aduc la credinţa noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, şi, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă şi de foarte mare trebuinţă în slujbe, de mult aş fi pierdut-o cu diferite chinuri”.

Mai-marele acela a zis: “Acum s-o sileşti ca, împreună cu noi, să se închine zeilor şi să se îndulcească de jertfă. Pentru aceasta, sau îţi voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ţi dau pentru dînsa preţul de argint, numai să mi-o dai mie şi eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noştri”. Negustorul i-a răspuns: “Ţi-am spus că este cu neputinţă a o sili pe dînsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decît să se depărteze de credinţa sa. Iar să ţi-o vînd, nici aceasta nu este cu putinţă; căci, chiar de ai voi să-mi dai mulţi bani pentru dînsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credicioasă, şi averile mele se înmulţesc prin mîinile ei; de aceea i le-am încredinţat ei pe toate”.

Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rînduit să dea pentru oaspeţi o masă mai mare. Şi astfel au îmbătat foarte tare pe acel negustor care era stăpînul Iuliei. După ce acela s-a îmbătat şi a adormit şi asemenea s-au îmbătat şi toţi cei ce erau cu el, atunci nelegiuiţii păgîni ai acelei insule, alergînd la corabie, au scos pe Sfînta Iulia la mal şi au pus-o înaintea mai-marelui lor. Acela a zis către dînsa: “Fecioară, jertfeşte zeilor, căci eu voi da stăpînului tău pentru tine preţul, cît va voi, şi-ţi voi da şi ţie libertatea”. Sfînta a răspuns: “Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conştiinţa curată, iar de rătăcirea voastră mă mîhnesc”.

Atunci, mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz, dar muceniţa zicea: “Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz şi scuiparea feţei Sale, apoi oare nu voi răbda şi eu aceasta pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe faţa mea!” Atunci muncitorul a poruncit s-o tragă de păr şi, dezbrăcînd-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Muceniţa, fiind bătută, striga: “Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpînul meu a răbdat cununa de spini şi răstignirea pe Cruce, se cade ca şi eu, roaba Lui, să fiu părtaşă şi următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăţia Sa”.

Apoi muncitorul a poruncit să-i taie feciorescul ei piept, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Muncitorul, vrînd s-o piardă mai înainte de a se deştepta din somn stăpînul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce şi să răstignească pe muceniţă, ca altădată evreii pe Hristos. Sfînta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuşi Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.

Fiind spînzurată pe cruce şi apropiindu-se de sfîrşit, stăpînul ei s-a deşteptat din somn şi, văzînd-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Cînd sfîntul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti, s-a văzut de toţi zburînd pe deasupra capului ei o porumbiţă mai albă ca zăpada, înălţîndu-se spre cer. S-a văzut încă la dînsa, de către cei ce o munceau, şi o arătare îngerească. Acea mare frică căzînd peste ei, au fugit de acolo, rămînînd numai trupul sfintei, spînzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, pînă ce a rînduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.

Nu tocmai aşa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Mărgărit, iar acum se numeşte Gorgon. Acolo era o mînăstire de călugări, cărora, arătîndu-li-se îngerul, le-a spus despre Sfînta Muceniţă Iulia şi le-a poruncit să meargă repede cu corabia la acea insulă şi să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei muceniţe şi, aducîndu-l în mînăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Monahii, intrînd în corabie şi ridicînd pînzele, au pornit. Ajungînd la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborînd de pe cruce sfîntul trup, l-au învelit cu pînze curate, iar pieptul ei cel tăiat l-au găsit lepădat puţin mai departe de ea, lîngă o piatră şi, luîndu-l, l-au lipit la locul lui.

Ducînd-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mînăstire şi au depus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a grăit prin roaba Sa, spre o nevoinţă muceni-cească ca aceea. De la mormîntul ei se dădeau tămăduiri de toate neputinţele; asemenea se făceau minuni şi la locul unde a pătimit. Înştiinţîndu-se creştinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit o biserică în numele ei, în locul unde a fost răstignită. Biserica era mică pentru că şi acel loc era mic. Din locul unde a fost aruncat pieptul ei, curgea de sub o piatră apă vie şi dătătoare de tămăduiri; căci toţi neputincioşii cîţi beau din această apă sau se spălau cu ea, cîştigau sănătate.

Această minune se făcea din piatra aceea, de sub care a curs izvorul în vremurile acelea. În toţi anii, la ziua pomenirii ei, izvora din ea nişte sudori şi picături de lapte şi sînge, întru mărturisirea fecioriei şi a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca un lapte de curăţia fecioriei şi s-a roşit cu sîngele cel vărsat pentru Hristos. Unele din acele picături ce ieşeau din piatră, curgeau toată ziua, de dimineaţă pînă seara. Cei ce se ungeau cu acele picături, asemenea cîştigau tămăduire. După ce au trecut mulţi ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei muceniţe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit şi începuse a cădea. Drept aceea, oamenii, pentru că acel loc era strîmt, voiau să zidească pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintîi, o biserică nouă şi mai mare. Deci, ei au gătit pietrele, cărămizile, varul şi toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia. Dar dimineaţă au aflat tot materialul acela, pietrele, cărămizile şi celelalte la locul dintîi, unde fusese biserica cea veche, şi zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune.

După o vreme, le-au mutat iarăşi pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar iarăşi noaptea s-au mutat de acolo la locul cel dintîi. Păzitorii de noapte au văzut o fecioară luminoasă, într-un car cu boi albi, punînd materialul cel pregătit spre aceea zidire şi ducîndu-l la locul cel dintîi. Atunci ei au cunoscut că sfînta voieşte ca biserica să se ridice pe locul său cel dintîi. Deci au făcut după bunăvoinţa ei. Se făceau însă şi alte minuni în amîndouă insulele, la Corsica şi la Gorgon, pînă ce nu se luaseră de acolo cinstitele ei moaşte şi nu se mutaseră la Brizia.

Dar, după mutarea moaştelor, poporul din Corsica, alergînd cu credinţă la biserica sfintei, nu se lipsea de ajutorul ei şi oamenii se păzeau de năvălirile vrăjmaşilor nerisipiţi, cu sfintele ei rugăciuni şi cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com