Header image

Situația clerului din R.S.S.M. în anii 1944-1953

 „Nu știu dacă pe fața acestui pământ

s-au mai produs crime într-o măsură

așa de mare ca pe pământul Basarabiei.

Deaceea, cu drept cuvânt poporul basarabean

a fost declarat un popor MARTIR,

 iar Basarabia, o provincie MARTIRĂ”[1].

 

Preotul Vasile Țepordei

Introducere

            Drept urmare a Covneției de armistițiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, Basarabia și Biserica Ortodoxă, care activează pe teritoriul ei, au revenit teritorial și administrativ Uniunii Sovietice, iar instituția ecleziastică devine subordonată Patriarhiei Moscovei. Având tristă experiență a regimului sovietic din anii 1940-1941, majoritatea covârșitoare a intelectualității și a clerului basarabean, precum și reprezentanții altor pături sociale s-au refugiat în România, ori de frică, ori siliți de autoritățile locale. Iar cei care au rămas pe loc, a fost supuși regurilor de joc politic bolșevic, erau în permanentă supraveghere a organelor de securitate (K.G.B., inițial N.K.V.D.).

Instaurați în Basarabia, bolșevicii n-au s-au impus imediat la o luptă anti-eclesiastică și anticlericală, ci au căutat să creeze anumite condiții, care, ar putea să împiedice activitatea Bisericii Ortodoxe.

În curând, autoritățile sovietice din Basarabia au aplicat legile care erau în vigoare în U.R.S.S. Astfel s-a introdus funcția de împuternicit al Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietului Comisarilor Populari al U.R.S.S. pentru R.S.S. Moldovenească, având sarcina de a întreține legătura între statul comunist și Biserică Ortodoxă. Din 1944 împuternicitul a fost numit P.N. Romenski. În anul 1950 au fost numiți încă doi împuterniciți, pentru regiunea Bălțului și altă pentru Tiraspolul. Aceștia aveau de funcție să întocmească trimestrial rapoarte despre activitatea clerului pe teritoriul republicii, cât și informarea Centrului despre misiunea lor ateistă. După anul 1953 aceste rapoarte se întocmeau de două ori pe ani, iar începând cu anul 1959 – anual.

De fapt misiunea acestui organ consta în supravegherea atentă a activității instituțiilor ecleziastice, viața și comportările credincioșilor reguroși și cea a clerului, cu scopul de a submina Biserica și de a exercita numeroase presiuni, în colaborare cu conducerea partidului și securitate.

Pentru a supune Biserica în dependență absolută față de Stat, instituțiile bolșevice au înventat numeroase impozite și restricții. Dacă impozite nu erau achitate la timp, biserica urma să fie imediat închisă.

Bunurile Bisericii, pronunțate drept patrimoniul statului, au fost sustrase, secularizate și trecute la balanța muzeelor de stat sau au în mâinile colecționarilor patriculari. Astfel s-a pierdut urme unui număr extrem de mare de obiecte ecleziastice, care prezentau valoare nu numai de interes bisericesc, dar și de patrimoniu național. După 1944 Muzeul este devastat, iar soarta exponatelor nu este cunoscută. Ultimul șef al Muzeului – părintele Paul Mihail, care mult a suferit după distrugerea Muzeului amintește: „…A rămas Muzeul istoric-bisericesc, cel plin cu cărți vechi și manuscrise multe, comoara trecutului istoric-bisericesc al Basarabiei, cu documente, obiecte de artă și veșminte. Atâtea mitre arhierești, atâtea cărți și evanghelii îmbrăcate în aur și argint, atâtea cruci vechi de chiparos, atâtea odoare și icoane! Cazania Mitropolitului Varlaam, Viețile Sfinților ale lui Dosoftei, Biblia lui Șerban Cantacuzino, Mărgăritarul Sf. Ioan Gură de Aur, Evanghelii, manuscripte românești și slavone, grecești și rusești…”[2]. Fiind lipsiți de obiectele de cult, preoți le procurau cu mare greutate de la Moscova (uzina Sofrino), purtând și ele amprenta specifică artei bisericești rusești.

Noile generații de preoți au fost impuși să-și efectuieze pregătire teologică doar în instituțiile de învățământ rusesc (Odesa, Leningrad, Zagorsk). Iar de școala locală nici nu puteau fi vorbe. Prima și ultima încercare de a crea un seminar în Basarabia a fost întreprins de episcopul Benedict Poleacov, dar fără succes. Iar centrul eparhial, firesc, trebuia să plătească impozite pentru intreținerea școlilor duhovnicești din cadrul Patriarhiei Moscovei.

Din nou a fost reîntrodus „stil vechi”.

Oficierea slujbelor, administrarea sfintelor taine au fost săvârșite în mare parte în slavonește, din motivul că cărți de slujbă în limba română au fost sustrase din biserici și din biblioteci parohiale. Acest lucru a fost facilitat de multe ori de conducerea eparhiei, loială față de conducerea sovietică, care binecuvânta și supraveghea de mâna ierarhilor, așa cum a fost în cazul dispoziției episcopului Nectarie Grigoriev din 16 noiembrie 1950, cu privire la extragerea literaturii duhovnicești în limba românească din tot cuprinsul eparhiei de Chișinău, ceea ce a dus la desființarea bibliotecilor parohiale[3].

Sub o supraveghere permanentă erau urmărite predicile preoților, corespondența lor personală, literatura și presa procurată sau comandată la domiciliul. Iar toate enunțurile „dubioase” erau trecute la dosar.

O altă problemă cu care se confruntă Biserica este limba cultului și al cancelariei. Asfelă că predici și cuvântări solemne, au fost ținute în fața credincioșilor doar în rusește, ceea ce creea nedumerire și tulburări în rândurile credincioșilor basarabeni. Așa de pildă, cum a fost cazul, când, în anul 1955 un grup de credincioși din Moldova, adresează autorităților sovietice o scrisoare, în care își exprimă nemulțumire față de acțiunile discriminatorii ale puterii sovietice față de Biserica Ortodoxă din Moldova și enoriașii acesteia: „Atunci când toate popoare, care trăiesc pe meleagurile noastre, cum sunt ucraineni, poloneji, evrei, georgieni, armeni ș.a. au posibilitate să asculte pe liderii săi spirituali în limba lor maternă, însă noi – moldoveni – de multă vreme suntem lipsiți de această posibilitate. Această s-a înfăptuit mai ales într-o zi de duminică în Catedrala din Chișinău, când ierarhul nostru (Nectarie Grigoriev – n.n.) vorbea celor prezenți la slujbă despre deplasarea sa la Moscova, unde a participat la congresul unional al apărătorilor de pace. Într-adevăr, ar fi interesant și nouă – moldovenilor să auzim în limba cunoscută nouă din gura ierarhului și spiritualului nostru suprem, dar, din păcate, n-am avut fericită ocazie, pentru că episcopul nostru nu cunoaște nici un cuvânt în moldovenește, necătând la faptul că atâțea ani ocupă o astfel de înaltă postură”[4].

Corespondeță cu Centrul eparhial la fel se făcea doar în rusește.

Ierarhi ruși în Biserica din R.S.S.M.

Imediat după anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică, la binecuvântarea locțiitorului scaunului patriarhal al Bisericii Ruse mitropolitul Alexei Simanski deplasează la Chișinău în luna septembrie 1944 pentru efecturarea inspecției pe arhimandritul Ieronim Zaharov. Aflându-se la Chișinău, arhimandritul Ieronim se întâlnește cu protoiereul Vladimir Poleacov[5], fost preot-paroh al bisericii „Tuturor Sfinților” din Cimitirul Ortodox Central din Chișinău, care-i face cunoscut inpectorului în amănunte situația în care se afla Biserica din Basarabia. „Porunca a fost executată la perfecție” susține un biograf[6].

Drept urmare misiunii perfect îndeplinite, la 31 decembrie 1944, arhimandritul Ieronim Zaharov este hirotonit la Moscova în calitate de episcop de Chișinău și Moldova[7].

            Protoiereul S. Petrov[8] informează prin intermediul Jurnalului Patriarhiei Moscovei că, „După alungarea ocupanților româno-fasciste de pe teritoriul Basarabiei, în luna august 1944, Eparhia de Chișinău a ajuns într-o stare dificilă. O parte din cler a fugit în România, acaparând toate obiecte prețioase de cult; o bună parte din parohii este administrată de preoți necanonici”. De aceea, „episcopul Ieronim a depus tot efortu ca să înlocuiască pe preoți din parohii văduvite. În cei doi ani Prea Sfințitul Ieronim a completat jumătate din parohii”[9].

              Ieronim Zaharov, sosit la Chișinău spre sfârșitul anului 1944, găsește aici 950 de parohii, în jur de 200 de preoți, și peste o mie de călugări și călugărițe în cele 25 de mănăstiri[10]. Amintim că la 28 iunie 1940 în Basarabia funcționau 1090 de biserici cu 1042 de preoți, 19 diaconi, 1099 de cântăreți, cât și 28 de mănăstiri[11].

Despre starea reală în care se afla Biserica Ortodoxă din R.S.S.M., cât și greutățile poporului aflăm dintr-o scrisoare din anul 1947 ale părintelui Cucereavâi, adresată exarhului mănăstirilor din România, Gherontiu Ghenoi, și arhimandritului Nicodim Sachelarie: „Sper că ne vom revedea în curând în vechea noastră patrie. Prin părțile noastre viața e foarte grea. Puterea a stabilit impozite enorme pentru țărani, poporul a rămas sărac. Mor atât de mulți oameni, încât nu se reușește să-i îngroape, iar cei rămași în viață mănâncă ce se nimerește: pisici, câini morți, chiar oameni și proprii lor copii. Din cauza acestui regim oamenii s-au ticăloșit și au devenit necredincioși: hoți, bandiți, orice. Biserica a fost absolut separată de stat. Mai multe biserici au fost închise. La Chișinău funcționează numai 6, celelalte au fost transformate în tot felul de depozite, unele biserici sunt folosite pentru filme și dansuri. Noi, preoții, suntem priviți ca niște fiare, ne scuipă, ne ceartă și chiar ne bat, cu toate acestea, eu trăiesc, urmându-vă cuvintele: „Rabdă, curând ne vom revedea”[12].

Biograful ale arhiereilor ruși așa descrie situația în care se afla eparhia de Chișinău la momentul venirii lui Nectarie Grigoriev în Basarabia:

„Activitatea sa (a lui Nectarie Grigoriev – n.n.) în catedra din Chișinău a fost destul de grea. Această eparhie este multinațională: aici trăiesc moldoveni, ucraineni, ruși, gagauzi, bulgari și alte etnii. În luna iunie 1949 în cadrul Republicii Sovietice Socieliste Autonome Moldovenești a intrat Basarabia, care în 1918 a fost contropită de boieri români. Pe parcursul celor 20 de ani aici s-a implantat naționalismul, s-a distrus absolut totul, ce era legat de Biserica Ortodoxă Rusă. Majoritate din clerici basarabeni în anul eliberării Basarabiei au abandonat păstoriții săi și au fugit în România, și doar un număr foarte mic de preoți au rămas fideli enoriașilor săi. Bazele eparhiei de Chișinău au fost puse de către predecisorii lui vladica Nectarie în catedră – episcopii Ieronim și Benedict. Însă slujirea lor arhipăstorească a fost de scurtă durată – doar 3 ani. Greutatea esențială de organizare ale eparhiei a căzut pe seama Prea Sfințitului Nectarie. În primul rând a fost nevoie de a numi preoți în numeroase parohii văduvite. În anii de după război, s-a simțit lipsă mare de slujitori cu studii superioare teologice, pentru că abia au început să se deschidă școlile duhovnicești. Cu această ocazie, sub patronajul P.S. Nectarie au fost organizate cursuri pentru preoți și comisia de examenare (ale candidaților la hirotonie – n.n.). Vladica  Nectarie nu lăsa fără atenție activitatea acestor subdiviziuni. Caracterul său combina și severitate și disciplinătate și bunătate. De aceea a fost foarte respectat de clerici”[13].

Din acest mic comunicat observăm că autorul lucrării cu biografii ale ierarhilor ruși din anul 1943 până în 2005 nu este bine documentat în ceea ce privește trecutul Bisericii din Republica Moldova. Și evident că nu cunoaște că ceea ce Biserica din Basarabia a reușit să facă în perioada înterbelică, nu au realizat nici până la anul 1989 ruși, care se aflau în cârma catedrei din Chișinău. Avem în vedere deschiderea Faculății de teologie la Chișinău, înființarea noilor mănăstiri și schituri, târnosirea locașurilor sfinte, care și azi prezintă o capodoperă arhitecturii din perioada interbelică; precum și lansarea unor societății cultare, misionare și sociale, publicațiilor și periodicilor eparhiale și parohiale.

 

Deportări și areste ale clericilor

            Începând cu primii ani ai existenței R.S.S.M., republica creată pe teritoriul Basarabieim organele centrale ale regimului comunist s-au impus la o așa numită „reformă spirituală” de orientare marxist-leninistă. În acest scop s-a recurs la mijloace specifice dictaturii roșii, care, au fost executate cu reușință în Uniunea Sovietică înainte de cel de al doilea război mondial. Nesupunerea și demascarea monstruozităților săvârșite de autoritățile comunistre erau deseori pedepsite cu detenții, deportări și omoruri.

Este firesc că motive pentru a aresta preoții rămași în parohiile lor nu prea să găseau, de aceea a fost nevoie de inventare. În „laboratoarele securității” fusese pus la cale un plan de lichidare a preoțimii „naționaliste”, care nu s-a conformat cu noul regim sovietic. Așa a luat naștere „procesul preoților” antisovietici din 1941 și de la începutul anului 1948. Prin intermediul acestora urma să se evidențieze clerici „trădători”, „naționaliști”, „românofili”, etc. Clerici și credincioși fideli sunt maltratați și intitulați ca rămășite ale regimului vechi, care promovează idei anti-sovietice, desfășoară agitație în rândurile populației să nu achite impozite și colectările etc.

Așadar, în perioada anilor 1945-1948, dar și mai târziu, mulți clerici basarabeni au fost arestați pentru muncă silnică, și deportați – în rând cu alți creștini în Siberia, Kazahstan și în alte regiuni ale Uniunii Sovietice. Printre ei se numără mai ales arhimandritul Hrizostom (Ioan) Sochircă[14], ieromonahul Serafim Dabija[15], renumitul duhovnic de la Noul Neamț – ieroschimonahul Selafiil (Chiperi)[16], egumenul Axentie Munteanu[17], preoții Gheorghe Armașu[18], Nicodim Onu[19], Antonie Vustean[20], Dimitrie Balaur[21], Ștefan Cenușă[22], Ștefan Tolmaci[23], Țerna[24], Cucereavâi L.F. (?)[25], Zaharia Dumitru[26], Erhan (?), [27]diaconul Augura (?)[28], viețuitoarele de la Călărășeuca Maria Caliș, Maria Ostapcovici și Sebastiana Taranta[29], monahul Vultur de la Hâncu[30], și alții. Unele dintre ei, fiind uneori refugiați din Basarabia, și totuși, prinși, arestați și deportați. Așa de exemplu, cum a fost cazul preotului Vasile Țepordei[31], condamnat de un tribunal sovietic la Constanța la 25 ani muncă silnică și a executat 8 ani în diferite lagăre siberiene, inclusiv la Vorcuta[32].

            Diaconul Ioan Munteanu susține pe dreptate că, „astăzi în republica noastră din intenția de a ascunde adevărul de tristă pomină s-a așternut o anumită tăcere peste realitățile dure despre viața preoților și credincioșilor, ce au avut atât de mult de suferit în epoca regimului comunist. Într-adevăr, până în prezent n-au fost relevate numele și faptele celor care au pătimit și s-au opus, prin toate formele de rezistență, împotriva regimului de asuprire a Bisericii Ortodoxe din țară. Numele lor pot fi descoperite în arhive, depistate din diferite documente sau din spusele acelor oameni care au fost atunci martori oculari ai fărădelegilor comuniste. Astăzi relatările lor sunt cele mai prețioase documente vii. …Imperativul timpului edictează să rupem tăcerea și să trecem la descoperirea trecutului glorios al Bisericii noastre și a fiilor Ei devotați, numele cărora rămân a fi încă nedescoperite”[33].

            Din cele puține care au fost scoase la cunoștință publicului se vede clar, că, foarte mulți preoți, rămași în țară, au avut curaj să oficieze slujbele religioase, menținând vie flacăra credinței creștin-ortodoxe. Este adevărat că ei au fost siliți să vândă o parte din bunurile ce aparțineau parohiei pentru a achita „dijma” cerută de autoritățile sovietice drept impozit. Aceștia au fost slujitorii, care nu s-au eschivat de la datoriile lor, cu toate riscurile ce puteau să urmeze.

           

Încheiere

Perioada anilor 1944-1953 pentru Biserica Ortodoxă din Basarabia a însemnat o perioadă  dificilă, o periodă „când „adevărul total” era de fapt „minciuna totală”, când brutalitatea și terorismul erau ridicate la rang de virtute națională, Biserica mărturisea pe Hristos nu doar în afara gratelor, ci și dincolo de ele, și știm că orice mărturisire este deja prezentă”[34]. Sau, cum amintea părintele Țepordei: „… O robie și o teroare mai mare ca în Rusia condusă de Stalin n-a cunoscut istoria niciodată. Deaceea, ziua de 3 martie 1953 (ziua morții lui Stalin) a însemnat pentru cele 42 milioane de deținuți din lagărele sovietice sfârșitul unei epoci pe care istoria o va condamna totdeauna”[35].

 

Pr. Dr. Maxim MELINTI,

BIBLIOGRAFIE:

  1. Mahu, L., 1995. Pe urmele celui plecat. București.
  2. Martirologiu românesc din Basarabia // Locașuri sfinte din Basarabia. Chișinău, 2001. p. 236.  
  3. Mărturisitorii de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temnițele comuniste. Cluj-Napoca, 1995.
  4. MIHAIL, P., 1993. Mărturii de spiritualitate românească în Basarabia, Chișinău.
  5. MUNTEANU, I., 2003. Repatriați în inimele noastre. In Orthodoxia. II. 11, 2-31.
  6. MUNTEANU, I., 2004. Repatriați în inimele noastre. In Orthodoxia. III. 12, 12-18.
  7. Nouzille J., 2005. Moldova. Istoria tragică a unei regiuni Europene. Chișinău.
  8. PASAT, V., 2000. Aspru adevăr al istoriei. Deportările de pe teritoriul RSS Moldovenești în anii 1940-1950. Chișinău.
  9. PĂCURARIU, M., 1993. Basarabia – aspecte din istoria Bisericii si a neamului românesc. Iași.
  10. PĂCURARIU, M., 2002. Dicționarul Teologilor Români. București.
  11. Parintelele de la Noul Neamt Selafiil. Dragostea care nu cade niciodata. București… 
  12. TIHONOV, L., 2004. Politica statului sovietic față de cultele din R.S.S Moldovenească (1944-1965). Chișinău.
  13. ȚEPORDEI, V., 1966. Ierarhii și preoți regugiați au murit cu gândul și dorul de Basarabia. In România Liberă. 13 august.
  14. ȚEPORDEI, V., 1992. Amintiri din GULAG. București.
  15. ȚEPORDEI, V., 2000. La a 93-a Inviere. In Literatura și Artă. 20, 2.
  16. „Unde sunt cei care nu mai sunt”. Catalogul celor uciși în temnițele comuniste. In Memoria. 3-4. București, 2001.
  17. Киреев, А., 2005. Епархии и архиереи Русской Православной Церкви в 1943-2005 годах. Москва.
  18. Павлинчук, И., 2004. Кишиневско-Молдавская епархия в период с 1994 по 1989 год. Ново-Нямецкий монастырь.
  19. Пасат, В., 1994. Трудные страницы истории Молдовы. 1940-1950-е гг. Москва.
  20. Пасат, В., 1998. Суровая правда истории. Кишинэу.
  21. Петров, С., 1947. Из Кишиневской епархии // Журнал Московской Патриархии. 8, 42-43.
  22. Тафуня, И., 2004. История Свято-Вознесенского Ново-Нямецкого Кицканского монастыря. Ново-Нямецкий монастырь.
  23. Флоринский, Н., 2001. Памяти Архиепископа Венедикта (Полякова). Кишинев.

 


[1] ȚEPORDEI 1992, 157.

[2]  MIHAIL 1993, 13.

[3] A.N.R.M., Fondul 3046, Inv. 1, Dosarul 33, f. 85.

[4] A.N.R.M., Fondul 3011, Inv. 2, Dosar 30, f. 322-323.

[5] Vladimir Poceacov, născut la 15 iulie 1884 la Chișinău, licențiat în teologie al Academiei Teologice din Kiev. Între anii 1940-1941 a deținut funcția de paroh al bisericii „Tuturor Sfinților” din Chișinău. După plecarea lui Ieronim, devine succesorul său, cu nume de călugăr Benedict, și conduce eparhia Chișinău în perioada dintre 18 februarie 1947 – 03 iunie 1948. După care a fost mutat la Ivanovo și Jitomir. În anul 1958 revine în țară și la 6 decembrie 1963 trece la cele veșnice, fiind mormântat în cimitirul central. Vezi: Киреев 2005, 295-296; Флоринский 2001.

[6] Киреев 2005, 296.

[7] Флоринский 2001, 10.

[8] Petrov Serghei Petrovici, preot, născut  la 1891, de naționalitate rus, cu studii superioare (licențiat în teologie). A slujit la biserica „Sf. M. Mc. Teodor Tiron” (Ciuflea) din Chișinău. Pe timpul lui Ieronim Zaharov și Benedict Poleacov facea parte din consiliul eparhial. În 1952 s-a transferat în regiunea Voroșilovgrad.

[9] Петров 1947, 42.

[10] Павлинчук 2004, 34.

[11]  A.N.R.M., Fondul 706, Inv. 1, Dosarul 5-20, f. 158.

[12] PASAT 2000, 308-309.

[13] Киреев 2005, 198.

[14] În 1945 este judecat pentru naționalism și condamnat la 8 ani de exil în coloniile cu regim special din Komi. În 1953 este eliberat. Iată care sunt motive condamnării sale, extrase din autobiografie prezentată la întoarcerea sa episcopului Nectarie Grigoriev: „Fiind educat în duh românesc, în școală românească, am depus jurământ în fața autoritățiilor politice și bisericești române, nu puteam înțelege sistemul sovietic și nici nu am reușit să stabilesc relații cu Biserica Ortodoxă Rusă. În fața autorităților puterii sovietice m-am făcut vinovat nu o singură dată. Pentru a obține permisiunea de la autoritățile ruse, la 29 iunie m-am adresat cu o telegramă Prea Fericitului Patriarh Alexie. Răspunsul nu a urmat. La 17 martie 1945 am fost arestat, fiind condamnat la opt ani de exil. Mi-am ispășit termenul în diferite colonii. Lagărul de izolare m-a reeducat în duhul sovietic, m-a întărit și mai mult în credință și dragoste pentru neam”. Vezi: Un mărturisitor al Învierii // Orthodoxia. Anul I, Nr. 2, p. 25; MUNTEANU 2004, 16-17.

[15]  MUNTEANU 2003, 22-24.

[16] Ieroschimonahul Selafiil (Serafim) Chiperi în 1945 a fost arestat pentru propaganda religioasă și condamnat la 5 ani de închisoare în regiunea Celeabinsk. Un alt bătrîn, aflat încă în via­ţă, îşi aminteşte că era în grădină îm­pre­ună cu părintele Serafim atunci cînd acesta, văzînd că se apropie cineva din de­părtare, a zis: „Aiştia vin după mine”. Aşa a şi fost, căci cei veniţi l‑au arestat. După arestare, a fost ţinut trei luni la in­te­rogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care‑l interoga că a fost tră­dat de un „călugăr” care a venit la ei în mă­năstire. Astfel de „călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate mănăs­ti­ri­le, ca să informeze despre fie­care. Părintele a petrecut în lagăr, în Si­be­ria, cinci ani, însă nu a povestit niciodată ni­mic grozav despre cele îndurate acolo, aşa încît puţini ştiau că a fost în lagăr. Toa­te povestirile bătrînului despre acea pe­rioadă sînt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir. În 1950, după împlinirea termenului, nu i se permite de a se întoarce în șarp. Este nevoit să se stabilească în regiunea Odesei, lângă orășelul Kotovsk. După 1953 i se permite reîntoarcere în patrie și vine la mănăstirea Suruceni. În 1959 mănăstirea Suruceni a fost închisă și el se mută la Noul-Neamț, dar curând (1962), și această mănăstire a fost închisă. Doar la 1997 revine la Noul-Neamț, unde și moare la 19 iunie 2005, fiind mormântat în cimitirul mănăstirii. Vezi: Тафуня 2004, 160-162; MUNTEANU 2003, 21; Parintelele de la Noul Neamt Selafiil. Dragostea care nu cade niciodata. București… 

[17] Egumenul Axentie Munteanu – starețul mănăstirii Noul-Neamț (1936-1945). În martie, 1945, egumenul Axentie scria împuternicitului pentru problemele cultelor, Volkopeatov că sovhozul din satul Copanca a ocupat pământurile mănăstirești. Mănăstirea la acel moment, plătea impozite foarte mari. Pentru insistența și îndrăzneala sa, în 1945 este arestat de N.K.V.D., condamnat la închisoare pentru propaganda religioasă și deportat în Celeabinsk, de unde nu s-a mai întors. Vezi: A.N.R.M., Fondul 2119, Inventar 1, Dosar 271, f. 48-49; A.N.R.M., Fondul 3046, Inventar 1, Dosar 2, f. 14; Тафуня 2004, 83-94; MUNTEANU 2003, 26.

[18] Arestat și deportat în 1948 în Siberia. Vezi: PĂCURARIU 1993, 125; MUNTEANU 2003, 18.

[19] Ieromonahul Nicodim Onu, născut la 1911, verișorul părintelui Serafim Dabija. A fost arestat la 11 decembrie 1947. Era învinuit că a întâmpinat îb luna iulie 1941 cu pâine și sare trupele românești care intrat îb Satu-Nou, Ialoveni. Alături de Serafim Dabija a fost deportat în 1948 în Siberia. Eliberat în 1956, i se dă parohia Gâsca, lângă orașul Tighina. Ultimii ani de viață a trăit în casa sa din Tighina. Anul morții nu se cunoaște. Vezi: MUNTEANU 2003, 27.

[20] Preot din Chișinău, arestat în 1948 de N.K.V.D. și deportat în Siberia. Vezi: PĂCURARIU 1993, 125.

[21] Preot din Lăpușna, condamnat pentru predici anticomuniste la 27 de ani muncă silnică. A făcut 5 ani și jumătate (1958-1964). Vezi: Marturisitorii de dupa gratii. Slujitori ai Bisericii in temnitele comuniste. Cluj-Napoca, 1995, p. 22; MUNTEANU 2003, 18.

[22] Ștefan Cenușă – preotul din satul Chișcăreni, raionul Chișcăreni (azi raionul Sârgerei). Deportat în 1949 în Siberia. În acel an organele comunicau despre el următoarele: „Preotul Cenușă Ștefan Grigorie din satul Chișcăreni, raionul Chișcăreni (scos de la slujbă pentru oficierea neutorizată a serviciului bisericesc în locașe de cult neînregistrate), ținea în fața credincioșilor predici cu caracter antisovietic. La slujbă el a declarat în fața populației: „Copiii voștri învață la școală că Dumnezeu nu există, dar nu e adevărat. Bolșevicii le-au interzis preoților să predea religia în școală, de accea părinții trebuie să-i învețe pe copii religia acasă”. În continuare,  se mai menționa: „În timpul deportării culacilor din RSS Moldovenească, el a ținut o predică în care afirma că deportarea a fost poruncită de Dumnezeu, care-i pedepsește pe oameni pentru că nu se pocăiesc. El i-a îndemnat pe credincioșii să nu se denunțe unii pe alții, ca să nu fie vânzare de frați între creștini, căci Dumnezeu pedepsește asemenea păcate”. În satul Giliceni el a ținut o altă predică, în care a spus că „orice putere e de la Dumnezeu, numai dacă e creștinească. De aceea e bine să știi că te supui autorităților. Dacă puterea e de la Dumnezeu, zicea el, trebuie să i te supui dumnezeiește, dar dacă e de la diavol, supunerea ta trebuie să fie și ea diavolică”. Vezi: Arhiva de Stat a Federației Ruse, Fondul 6991, Inventar 1, Dosar 565, f. 86 In PASAT 2000, 309.

[23] Preotul Ștefan Tolmaci, întemnițat în 1945 pentru că săvârșea slujbe pe ascuns în satul Musteața, raionul Fălești. Vezi: A.N.R.M., Fondul 3046, Inventar 1, Dosar 82.

[24] Țerna (?) – preot din Fălești, învinuit în 1955 de medicul-șef al spitalului din Fălești, Cozin, că „botează pruncii în apă murdară, în încăperi friguroase… aceștia răcesc și mor”. Vezi: A.N.R.M., Fondul 3046, Inventar 1, Dosar 75.

[25] Cucereavâi L.F. (nume de călugăr Lactanțiu) – preot repatriat din România. Arestat în luna iunie, 1947 și tras la răspundere penală pentru agitație antisovietică. Potrivit datelor organelor Securității de Stat. Cucereavâi desfășura, în mediul apropiaților săi din Chișinău, o „agitație antisovietică activă, răspândea știri provocatoare despre un apropiat război al Angliei și Americii împotriva URSS și afirma că în urma acestui război Uniunea Sovietică va suferi înfrângere”. Vezi: PASAT 2000, 308-309; MUNTEANU 2003, 22.

[26] Zaharia Dumitru – preot din satul Larguța, județul Cahul, fost senator. A fost arestat de N.K.V.D. în 1948 și deportat în Siberia, unde a și murit. Vezi: ȚEPORDEI 1966; MUNTEANU 2003, 30.

[27] Erhan, nu i se cunoaște numele – protopop de Chișinău, slujitor la Catedrala Nașterea Domnului din Chișinău. Deportat în 1945 în Siberia. Vezi: MAHU 1995, 132; MUNTEANU 2003, 25.

[28] Diacon din Izmail. În 1948 arestat de N.K.V.D., torturat și închis în lagăr. A murit în lagărur din Vorkuta, în munții Ural. Vezi: „Unde sunt cei care nu mai sunt”. Catalogul celor uciși în temnițele comuniste. In Memoria. 3-4. 2001, 254; MUNTEANU 2003, 18.

[29] Maria Caliș (a.n. 1913), Maria Ostapcovici (a.n. 1896), Sebastiana Taranta (1896) – ascultătoare de la mănăstirea Călărășeuca. În 1945 a fost deportate în ținutul Krasnoiarsk, raionul Tiuhtensk, de unde nu s-a mai întors. Vezi: A.N.R.M., Fondul 3046, Inventar 1, Dosar 34, f. 24.

[30] Vultur – monah de la mănăstirea Hâncu, întâlnit de preotul Vasile Țepordei în lagărul 6 de la Vorkuta în 1953. Părintele Vasile menționează, că „călugărut Vultur se lupta cu sectanții”. Vezi: ȚEPORDEI 1992, 84.

[31] ȚEPORDEI 1992; Marturisitorii de dupa gratii. Slujitori ai Bisericii in temnitele comuniste. Cluj-Napoca, 1995, 81; PĂCURARIU 2002, 502; MUNTEANU 2003, 29-30.

[32] PĂCURARIU 1993, 125.

[33] MUNTEANU 2003, 16.

[34] Mărturisitorii de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temnițele comuniste. Cluj-Napoca, 1995, 5.

[35] ȚEPORDEI 1992, 99-100.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com