Opera liturgică a Mitropolitului Dosoftei

O faptă nobilă şi plină de folos spiritual este a cinsti şi pomeni cu evlavie pe cei care au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu în viaţa pământească şi care ne-au lumint cu bunătate şi iubire. Prorocul David zice: “Când se laudă dreptul se veselesc popoarele”. Unul dintre aceşti drepţi este şi Mitropolitul Dosoftei. E drept, căci prin modestie şi prin muncă, post şi rugăciune a chemat întreg poporul românsă-i urmeze fapta, prin opera sa contribuind la desăvârşirea noastră spirituală. Pe an ce trece ne îndepărtăm tot mai mult de acea epocă în care a activat Mitropolitul Dosoftei, când s-a petrecut, unul dintre cele mai importante evenimente din istoria dezvoltării limbii literare române, şi anume introducerea acesteea în Biserică, fapt care a adus la recunoaşterea rolului ei natural de limbă oficială pentru viaţa religioasă şi culturală a românilor.

Condiţiile istorice şi culturale, în care se aflau ţările române, au fost de aşa natură că primele texte religioase traduse în limba română au văzut lumina tiparului în Transilvania, prin stăruinţa diaconului Coresi, care în 1561 tipăreşte de pe un manuscris husit, găsit în Transilvania, o Evanghelie pentru „popii români să înţeleagă şi să înveţe rumânii cine-s creştinii”. La 1564 din banii ungurului Forro Micloş, la Braşov, se tipăreşte o Cazanie, care este o colecţie de predici cu lămurirea textelor evanghelice, însoţite de învăţătură religioasă şi morală. Au mai urmat şi alte tipărituri, iniţiate de conducătorii mişcărilor protestante, nu din marea dragoste pentru români, ci, în primul rând, în scopul răspândirii ideilor reformaţiei. Aceste texte au fost primite cu multă rezervă de către majoritateaortodocşilor români. Teama justificată a românilor de a fi influienţaţi de curente străine ortodoxiei, prin intermediul răspândirii cărţilor traduse în limba română, neverificate şi cu idei de provenienţâ luterană şi calvină, a avut ca rezultat reţinerea introducerii limbii române în cultul bisericesc pe o perioadă de mai bine de 100 de ani. Acesta ar fi factorul subiectiv, dar mai este şi unul obiectiv. Introducerea limbii române în slujba religioasă implica traducerea unui număr mare de cărţi liturgice ca: Liturghierul, Molitvelnicul, Parimiile, Ceaslovul, Mineele, Psaltirea, Octoihul etc, lucru destul de complicat pentru acea vreme, căci se cerea un nivel înalt de dezvoltare a limbii literare cu toată terminologia specifică. Înţelegerea necesităţii răspândirii de texte biblice şi de cult, pentru lectura lor în limba română, încadrează în munca de traducere a cărţilor necesare, pe unul dintre cei mai luminaţi reprezentanţi al neamului din secolul XVII – Mitropolitul Dosoftei. Un merit deosebit al lui Dosoftei este acela că a fost primul cărturar din Moldova, care a început traducerea şi tipărirea unor cărţi de slujbă în româneşte. Cu câteva decenii înainte, în Ţara Românească, mitropolitul Ştefan tredusese numai Tipicul, slujba divină oficiindu-se însă şi în continuare în slavoneşte. Dosoftei este primul ierarh sau primul reprezentant oficial al Bisericii care a început munca grea şi neobosită de românizare integrală a slujbelor bisericeşti, de înlocuire a limbii slavone neînţeleasă de preoţi şi credincioşi cu ce română, vorbită şi înţeleasă de popor. Înrădăcinat adânc în învăţătura Biseicii Ortodoxe, trăind ani de-a rândul această experienţă liturgică, Mitropolitul Dosoftei şi-a dat seama de setea cu care credincioşii săi aşteptau să audă şi Liturghia în graiul părinţilor lor. Şi-a dat seama, de asemenea, ñât de determinantă era această lucrare în strădania de unitate de credinţă, în limbă şi în afirmarea curajoasă a puterii de cuprindere a doctrinei mântuitoare în graiul poporului. Înalta sa răspundere arhierească de care era stăpânit cu desăvârşire şi conştiinţa că slujeşte neamul său îl îndeamnă să ofere Biserici pe care o slugea cărţi liturgice «să-nţîleagă toţ spăsănia lui Dumnezău cu întreg înţeles». Cărturarul moldovean îşi începe activitatea de naţionalizare a cultului religios, cu justificarea, ce nu poate trezi întrebări suplimentare, zicând încă în prefaţa la renumita sa Psaltire în versuri, că a făcut-o ca „să poată trage hirea omului cătră cetitul ei”. Pe foaea de titlu a Liturghierului scrie că a tradus ca „să-nţăleagă toţi spăsania lui Dumnezeu cu întreg înţeles”, în prefaţa aceleiaşi cărţi că a tradus Liturghia, pentru ca „de lauda lui Dumnezeu să-nţâleagă toţi carii nu-nţeleg sârbeşte sau elineşte”, iar în dedicaţia domnitorului Gheorghe Duca că a tradus pentru ca poporul „să-şi înţeleagă pre limba sfântă şi dunmezeiasca Liturghie”. Deci, Dosoftei pune accentul, în primul rând, pe înţelegerea învăţăturii creştine, a principiilor de viaţă călăuzitoare. Iar drumul spre cunoştinţe este cel al lecturii personale, ascultării predicilor şi slujbelor în limba înţeleasă de popor. Tipăriturile aveau să uşureze într-o mare măsură acest drum pentru toţi românii. Timpul cât s-a aflat Dosoftei în fruntea Mitropoliei Moldovei poate fi considerat drept o epocă de strălucite realizări tipografice şi liturgice.

În opera sa Dosoftei a urmârit, în special, îndrumarea moral-religioasă a ortodocşilor români, cunoaşterea şi înţelegerea de către aceştia a esenţei învăţăturii dogmatice şi a rânduielilor liturgice ale Bisericii.

Dar reforma lui Dosoftei s-a dovedit o iniţiativă prea deînaintevreme. Atât conştiinţa clerului, cât şi cea a cercurilor guvernante nu eraugata să se dezică de tradiţia înrădăcinată cu care se deprinsese, cu atât mai mult că nici grecii din Moldova nu prea erau dispuşi să contribuie la creşterea conştiinţei naţionale a românilor. Este cunoscut că mulţi greci ocupau posturi de conducere în stat şi în Biserică, deci influienţa lor era considerabilă în cele mai diverse domenii ale vieţii din Moldova. Pe lângă acestea, limba greacă în treburile statului, şi în Biserică, devenea tot mai răspândită reuşind să strâmtoreze şi sfera de acţiune a limbii slavone, deci este clar că nu era dispusă să cedeze locul unei „cenuşerese” ca limba română. Tocmai de aceea încă până la a doua jumătate a secolului al XVII naţionalizarea tipăriturilor biblice şi de cult este reţinută, stopată premeditat, în favoarea traducerilor slave şi greceşti.

Şi, totuşi, iniţiativa lui Dosoftei prinse rădăcini şi dorinţa lui de a da poporului cărţi tipărite într-o limbă înţeleasă nu putea să nu aducă la viaţă continuatori ai nobilei reforme. După Mitropolitul Dosoftei au urmat şi alţi luminaţi ierarhi ca Teodosie, Mitropolitul Buzăului, Antim Ivireanul Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Damaschin al Râmnicului, care prin cărţile şi traducerile lor au contribuit în măsură decisivă la cristalizarea stilului bisericesc şi la formarea limbii literare române.

În continuare vom examina cele mai importante opere liturgice ale Mitropolitului Dosoftei în ordinea în care ele au văzut lumina tiparului.

Acatistul Născătoarei de Dumnezeu

Denumirea completă a lucrării este:” Preacinstitul Acatist şi Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Canonul Învierii şi celelalte mântuitoare rugăciuni către Domnul nostru Iisus Hristos tălmăcit de pre limba slavonească pe limba rumânească, cu osteneala şi sârguinţa preasfinţitului domn părinte Dosoftei, mitropolitul Sucevei şi a toată Ţara Moldovei”.

Acatistul Născătoarei de Dumnezeu este o carte adresată „cătră toată seminţia românească”, un „dar limbi româneşti”.

Opera măreaţă de introducere a limbii române în serviciul divin cărturarul moldovean o începe în 1673 prin tipărirea la tipografia din Uniev a unui volum, care cuprinde Acatistul , Paraclisul Precestei, Canonul la Sâmbăta Paştilor şi Canoane la toţi sfinţii pe 48 de foi.

Din spusele lui Dosoftei reese, că lucrarea a fost tradusă „de pe limba slavonească pre limba rumânească”, ce ar însemna că drept izvor i-a servit un exemplar slavon. Ştefan Ceobanu presupune că Acatistul Născătoarei de Dumnezeu este un extras din ediţia lui Petru Movilă, care văzuse lumina tiparului la Kiev în anul 1629, motivând că titlul ediţiei lui Dosoftei coincide cu cel al ediţiei kievene (Precestnîi acafist preslavnomu Bogu naşemu Is. Hristu. Precestei Bogorodiţî i sviatomu ierarhu Nicole). Dar, comparând texteleAcatistului şi Paraclisului cu texte similare din secolul al XVII-lea, s-a ajuns la concluzia că cele două scrieri nu sunt tălmăciri ale lui Dosoftei din slavonă, ci prelucrări ale unor traduceri anterioare.

Paraclisul lui Dosoftei îl găsim într-o culegere anonimă moldovenească, datată cu anul 1645, în manuscrisul nr. 540 de la Biblioteca Academiei Române, semnat de ieromonahul Arsenie de la Bisericani, de asemenea şi în manuscrisul nr. 170 de la Biblioteca Academiei. Dosoftei a făcut în textul publicat unele schimbări lexicale, fiind un bun ortodox, a avut grijă să examineze textele apărute anterior, comparându-le cu vre-un original slavon, poate tocmai de aceea şi spune că „au tălmăcit de pre limba slavonească”. Această remarcă a mai servit şi ca dovadă a exactităţii textului, a caracterului lui profund ortodox.

Aşa stând lucrurile, am putea afirma că izvoare pentru ediţia din 1673 a Acatistului şi Paraclisului Născătoarei de Dumnezeu au fosttraducerile anterioare din manuscrisele româneşti, pe care le cunoscuse Dosoftei, şi originalul slavon, iar Canonul la Sâmbăta Paştilorşi Canoanele la toţi sfinţii pare să fie o traducere liberă din slavonă efectuată de însuşi Dosoftei.

Acatistul publicat de Dosoftei este o capodoperă a imnografiei liturgice bizantine şi are forma unui poem compus din 24 icoase şi condace, fiecare icos fiind urmat de o litanie alcătuită din 12 stihuri (după descrierea din Apocalipsa, capitolul 12), care se încheie cu invocaţia:”Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!” Imnul acesta are la bază condacele compuse de Roman Melodul (495-560), diacon la Beirut şi apoi la Constantunopol, şi este atribuit patriarhului ecumenic Serghie(+638).

Acatistul tradus de Dosoftei are o mare importanţâ pentru români fiindcă dă o expresie cultică învăţărurii despre Maria, maica Unuia din Sfânta Treime, precum şi altor aspecte principiale ale hristologiei şi mariologiei . Fiind tipărit în limba română, clericilor şi poporuluili s-a creat posibilitatea de a înalţa rugăciuni către Dumnezeu în limba lor şi de a înţelege ce se citeşte în timpul serviciului divin

Liturgierul

Această scriere duhovnicească – Dumnezeiasca Liturghie acum întâi tipărită româneşte cu multă osârdie, să înţeleagă toţi izbăvirea lui Dumnezeu cu întreg înţeles, tipăritu-s-au la sfânta mitropolie în Iaşi luna mai anul 7187 -conţine cele trei Liturghii traduse din limba greacă, care se oficiază în Biserica Ortodoxă: «Liturghia sfântului Ioan Hrisostom (Gură de Aur)», «Litrughia Sfântului Vasile cel Mare» şi «Liturghia Sfântului Grigore Dialogul, Papa Romei». Slujba Sfintei Liturghii este redată cu rânduielile respective: „Rânduiala Priscomidiei”, Rânduiala pregătirii slujitorilor pentru începerea Priscomidiei” şi „Rânduiala pregătirii pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii”. Tiparul primei ediţii a Dumnezeieştii Liturghii, apărută în 1679, a fost executat de Vasile Stadnicki, o rudă a lui Simion Stadnicki, şeful tipografiei din Uniev – Polonia. (Al. Pîru. Literatura romţnă veche. Bucureşti, 1962, p. 182) Liturghierul lui Dosoftei este prima lucrare completă de acest fel publicată în limba română, fiind tipărit pe 101 foi, in – cvarto. Pe verso foii de titlu e imprimată Stema Ţării Moldovei şi versurile publicate şi în Psaltirea din 1673.

Afară de cele trei Liturghii prima ediţie mai include şi „Molitva colivelor”; „Molitva cărnii la Paşti”; „Molitva de spovadă” ş.a.

În Muntenia mitropolitul Theodosie tipăreşte în acelaşi timp un alt Liturghier, pe care n-a îndrăznit să-l traducă în întregime în limba română.

Câteva coli din Liturghierul lui Dosoftei au nimerit, prin intermediul lui Miron Costin, în 1685, împreună cu un manuscris salvon, la învăţatul suedez John Gabriel Sparwenfeld şi se păstrează în prezent la Biblioteca Universităţii din Uppsala, unde le-a descoperit şi cercetat Nicolae Iorga. Ele conţin „Liturghia sfântului Ioan Gură de Aur” şi începutul „Liturgiei Sfântului Vasile cel Mare”.

Liturghierul a avut două ediţii. După cum am menţionat, prima ediţie a văzut lumina tiparului în 1679 la Iaşi, în tipografia refăcută,tiparul fiind executat de către Vasile Stadniski, numele căruia este indicat la sfârşitul cărţii, şi care era rudă cu Simeon Stadniski, conducătorul tipografiei din Uniev.

Xilogravura stemei Moldovei, a frontispiciului de la f.35 şi 157, a venietei de la f.11, 156 şi 203, la fel şi unele litere iniţiale ornate sunt cele folosite şi la imprimarea Psaltirii în versuri a lui Dosoftei. Din însemnarea de la fila 204 aflăm că „peceţile”, adică xilogravurile, au fost executate de „Stancul faurul”, care era un meşter român, probabil din Muntenia. Ediţia nu era prea calitativă, materialul tipografic era insufucient, litera grosolană şi urâtă, dar importanţa ei este incontestabilă, pentru că a servit drept instrument necesarpreoţilor la înfăptuirea serviciul divin în limba poporului.

Din prima ediţie a Liturghierului lui Dosoftei se mai păstrează la Biblioteca Academiei Române doar 4 exemplare; la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti -unul complet şi 2 necomplete, la Biblioteca Filialei Academiei Române din Cluj-Napoca – un exemplar necomplet ce anterior s-a aflat la Biblioteca episcopiei din Blaj.

Dosoftei este primul dintre prelaţii Bisericii Ortodoxe care înţelege importanţa introducerii limbii române în viaţa liturgică pentru luminarea credincioşilor români şi ridicarea gradului de conştiinţâ creştină. Este ştiut că Biserica Ortodoxă avea şi unele rezerve privitor la introducerea limbilor naţionale în serviciul divin, de aceea Dosoftei a încercat să argumenteze iniţiativa sa. Acest act revoluţionar, care însemna de fapt întroducerea limbii române în oficierea slujbei religioase, în Biserică, nu numai este justificat, ca mai înainte pentru alte traduceri, cu lipsa de cunoştinţă a poporului pentru limba slavonă, ci se caută şi o justificare dogmatică.

În întroducere Dosoftei spune că s-a tipărit „să-nţeleagă toţi care nu înţeleg sărbeşte sau elineşte”. Dar la sfârşitul întroducerii el adaugă în slavonă şi greacă întrebarea pusă odinioară Patriarhului de Antiohia: „Fără grije iaste a face slujbă pravoslavnicii Syrii şi din Armeani savăi şi dintr-alte ţări nescare credincioşi pre a lor limbă, au cu totul îi sileşte cu elineasca a sluji Liturghiei…”

Astfel Dosoftei declară că de vreme ce s-a admis şi altor ortodocşi să ţină Liturghia în limba lor, îşi ia şi el îndrăzneala de a publica Liturghia în româneşte, fără a mai aştepta o încuviinţare oficială.

Şi, totuşi, simţul răspundrii şi al ascultării îl face să ceară binecuvântarea patriarhului Partenie al Alexandriei pentru tipărireaLiturghierului în limba română, pe care o obţine în timpul aflării acestuia în Moldova. În a doua ediţie a Liturghierului, care apare în 1683 tot la Iaşi Dosoftei semnalează că cu „blagoslovenia sfinţiei sale Parthenie papă şi patriarh de cetatea cea mare a Alexandriei şi a tot Egiptul, Liviei, Pentapolului, Etiopiei, părinte părinţilor, păstor păstorilor, al treisprezece den apostoli şi judecător preste lume, luând de la sfinţia sa voie, tîmplându-se în Iaşi sfinţia sa, am tipărit această sfântă carte, să-nţeleagă creştinii Sfintele Taine”. Din această ediţie s-au păstrat numai două exemplare incomplete – la Biblioteca Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat. Ambele exemplare nu au foaia de titlu şi prefeţele, pe care le-a avut probabil şi această ediţie. Cartea are 72 de foi, format in-cvarto mic. Despre exemplarul din care a extras episcopul Melhisedec pasajul reprodus în apendicele la Cronica Huşilor şi despre cel aflat cândva la mănăstirea Putna, unde l-a văzut episcopul Melhisedec cu prilegul vizitei sale la unele mănăstiri şi biserici din Bucovina, nu se mai ştie astăzi nimic.

Tiparul ediţiei a doua a fost lucrat de călugărul Mitrofan.

A doua ediţie a Liturgierului lui Dosoftei, afară de cele trei Liturghii, mai cuprinde şi rugăciuni, pentru oficierea diferitelor trebuinţe în Biserică, cum ar fi „Rânduiala sfinţirii Antiminselor”, „Molitva celor ce-şi aduc dar la Sfânta Biserică”, „Molitva la culesul viilor”, „Molitva la binecuvântarea vinului în cramă”, „Slujba Vecernii şi Utrenii”, „Otpusturile sărbătorilor şi preste săptămână”, „Rânduiala Bdeniei”, „Miezonopticii”, „Ecfonisele de Paşti”, „Molitve la împărtăşire”, „Cazanie la Joia Mare”, „Molitva colivelor, la Binecuvântarea mâţişoarelor, a duhovnicului ucenicilor la spovadă şi rugăciunea pentru creştinătate a Sfântului Calist, patriarhul Ţarigradului”. Ultima rugăciune are un pronunţat caracter patriotic, cu aluzii indirecte la starea românilor la acea vreme, şi se citea la slujbe în bisericile române, pentru a menţine speranţa poporului oropsit, credinţa lui în venirea unor timpuri bune. Ultima ediţie a Liturghierului mai include şi unele rugăciuni publicate mai întâi în Molitvelnic de-nţeles din 1681. Otpusturile Praznicilor împărăteşti şi cele ale zilelor săptămânii nu sunt traduse, textul lor fiind reprodus în limba slavonă.

Liturghierul lui Dosoftei conţine şi o parte din rugăciunile Aghezmătarului. În ambele ediţii lucrarea are indicaţii tipiconale, începuturile unor ectenii, ecfonise (vozglasuri) si rugăciuni, precum şi unele răspunsuri citate în limba slavonă(de câteva ori şi în greceşte, dar scrise cu caractere chirilice), pentru ca preoţii şi diaconii să poată mai bine şi mai uşor să recunoască în traducerea românească textele corespunzătoare slavone, cu care erau obişnuiţi.

Munca nobilă a lui Dosoftei pentru a da Bisericii cărţile necesare în limba poporului a fost continuată de mitropolitul Antim Ivireanul, care, făcând în Liturghierul lui Dosoftei unele îndreptări stilistice de limbă. Prin tipăriturile sale din 1708 şi 1713, i-a dat forma definitivă, în care este folosit în Biserica Română până în zilele noastre.

Fragmente din Liturghier au fost publicate în: Lambrior, Carte de citire, Iaşi, 1890; M. Gaşter, Crestomaţie română. Texte tipărite şi manuscrise (sec XVI-XIX) dialectale şi populare, Leipzig, 1891; Crestomaţie sau analecte literare de T. Cipariu, editată la tipografia seminarului din Blaj în 1916; Pr. Ioan Ionescu, Trei sute de ani de la tipărirea Liturghierului de mitropolitul Dosoftei, în «Glasul Bisericii» an. XXXVIII, 1979, Nr.. 9-10. Liturghierul lui Dosoftei a mai avut şi o ediţie critică, îngrigită de N.A. Ursu şi apărută în 1980 la Iaşi.

Prin Liturghierul său Mitropolitul Dosoftei a urmărit nu numai scopul ca slujba religioasă să se petreacă în limba îţeleasă de popor, ca el să se pătrundă conştient de frumuseţea şi înţelepciunea învăţăturii lui Hristos, el era frământat şi de gândul ca cultul creştin să se răspândească corect. Această tipăritură, însemnată i-a ajutat pe preoţi să românizeze slujbe religioase. Din prefaţa cărţii, se desprinde ideea de unitate naţională, cartea fiind destinată pentru „toată seminţia românească pretutidenia ce se află într-această limbă pravoslavnici”. Dosoftei a demonstrat hulitorilor limbii române şi scepticilor că Sfânta Liturghie poate fi săvârşită fără nici o dificultate şi în limba poporului.

Psaltirea de-nţeles

Lucrarea a apărut cu titlul: Psaltirea de-nţeles a sfântului împărat prooroc David tipărită întru blagoslovitele zile măriei sale prea luminatului întru Iisus Hristos Ioan Duca Voievod cu mila Lui Dumnezeu domn Ţării Moldovei cu cheltuiala măriei sale şi posluşania smereniei noastre Dosoftei mitropolitul Sucevei în tiparniţa sfintei motropolii în Iaşi în anul de la facerea lumii 7188, luna aprilie, ziua II.

Această Psaltire, tradusă de Dosoftei, fiind una din Cărţile Vechiului Testament, a intrat în cultul creştin datorită frumuseţei conţinutului ei, alcătuit din 150 de psalmi, atribuiţi lui David şi altor autori. Psalmii sunt grupaţi în 20 de Catisme, ce conţin o grupă mai mare sau mai mică de psalmi, în funcţie de lungimea acestora. Spre exemplu, Catisma a XIII-a cuprinde 10 psalmi (Ps. 91-100), iar Catisma a XIV-a doar patru (Ps.101-104).

Psaltirea de-nţeles este prima carte tipărită la Iaşi după reutilarea tipografiei mitropoliei, efectuată de Dosoftei. După cum reese din foaia de titlu, Psaltireaza de-nţeles a văzut lumina tiparului în 1680 la Iaşi, datorită sprijinului material al domnitorului ţării. La tipar a lucrat vechea şi buna cunoştinţă a mitropolitului – călugărul Mitrofan. Pe atunci la tipografia ieşeană lucra şi Antim Ivireanul şi poate că la apariţia cărţii şi-a adus şi el aportul. De netăgăduit este faptul că la Iaşi l-a cunoscut pe Dosoftei şi s-a aprins de dorinţa Mitropolitului de a introduce limba română în Biserică. Ştiut este că, Antim devenind, Mitropolit al Ungrovlahiei, tipăreşte la Bucureşti în 1694 oPsaltire, care, în principiu, e identică cu cea a lui Dosoftei din 1680, efectuând doar doar câteva modificări neînsemnate.

Care să fi fost izvoarele folosite de Dosoftei la alcătuirea Psaltirea de-nţeles?

În prima jumătate a secolului al XVII-lea în Moldova circulau mai multe manuscrise cu Psaltiri traduse în limba română, dintre careunele s-au păstrat până în zilele noastre, de exemplu, cel cu nr. 540 de la Biblioteca Academiei Române. Au mai fost şi altele, care au stat la baza Psaltirei de la Buzău din 1703 a lui Grigorie Râmniceanu. Dar aceste versiuni sunt diferite de Psaltirea lui Dosoftei. Probabil că Dosoftei la traducerea Psalmilor s-a folosit, în primul rând, de originalul grec al Septuagintei, consultând şi variantaVulgatei fericitului Ieronim. Acest lucru îl vom afla chiar de la Dosoftei care, între Psaltire şi Pascalie scrie următoarele:”Iubite cititoriu, să socoteşti această tablă, că-ntr-însa am îndreptat bogate cuvinte ce se află schimbate într-această carte, carele Rumânia nu să potriveşte cu Sârbia, pentru că cică s-au tălmacit de pre izvodul sfetii Ieronim, carele-i elineşte şi latineşte şi evreiaşte. Deci noi de pre- acel izvod foarte am sâlit de-am pus cuvintele precum să află acolo”. Deci, model pentru a reda în limba română noţiunile, cuvintele, expresiile, care până la el erau redate în traducerile româneşti prin cuvinte slave i-a servit Vulgata latină. În acest context Dosoftei ni se descoperă şi ca un creator al terminologiei teologice ştiinţifice româneşti în baza limbii latine. Psaltirea de-nţeles a fost scrisă cu mult înainte de anul 1680. Este ştiut că ea a stat la baza Psaltirii în versuri din 1673, deci, putem presupune că a fost scrisă nu mai târziu de iulie-august 1672.

De ce a apărut totuşi, şi textul în limba slavonă în paralel cu cel românesc?

După cum s-a menţionat, când s-a vorbit despre Psaltirea în versuri, motivul a fost demonstrarea curăţeniei dogmatice a traducerii. Concepută ca material didactic, după cum afirmă însuşi Dosoftei în prefaţa cărţii: „mai voe mi-i cinci cuvinte cu mintea mea să grăiesc, ca şi pre alţii să învăţ”, cartea este încorporată organic în Biblia lui Şerban, editată în 1688 la Bucureşti, apoi, după cum a demostrat Tit Simedreea, versiunea Psaltirii lui Dosoftei devine normativă în Bisericia Ortodoxă Română până în zilele noastre.

O Psaltire slavo-română din 1680 a lui Dosoftei se păstrează la Biblioteca Episcopiei Romanului şi Huşilor sub nr. 263, care a aparţinut cândva mănăstirii Moldoviţa. Fragmente din Psaltirea lui Dosoftei au fost publicate şi în: Carte de citire de A. Lambrior, editată la tipografia „Buciumul român”, Iaşi, 1890; Crestomaţia sau analecte literare de T. Cipariu, Blaj, 1916; Texte româneşti vechi, publicate de I. Buck, Bucureşti, 1930;.

Traducerea şi tipărirea Psaltirii în limba română în 1680, arată necesitatea ei pentru satisfacerea pietăţii crerştine. Importanţa acestei lucrări este deosebită, deoarece prin ea se poate observa limba secolului al XVII-lea.

Molitvelnic de-nţeles

Denumirea completă a lucrării este:Molitvenic de-nţeles acum tipărit întru blagoslovite zile măriei sale prealuminatului întru Iisus Hristos Ioan Duca Voievod cu mila Lui Dumnezeu domn Ţării Moldovei cu cheltuiala măriei sale şi cu posluşania smereniei noastre Dosoftei Mitropolitul Sucevei, în tiparniţa sfintei mitropolii în Iaşi, în anul de la facerea lumii 7189, luna mai, ziua 20.

Prima versiune românească a Molitvenicului a fost publicată de diaconul Coresi, la Teiuş sau Aiud, în anii 1567-1568, din iniţiativă şi cu revizie calvină. Al doilea un Molitvenic românesc a apărut în Moldova abea peste 100 de ani, datorită stăruinţei Mitropolitului Dosoftei al Sucevei.

Molitevenic de-nţeles, după cum putem descifra din textul foii de titlu, a fost publicat la Iaşi în 1681. Tradus încă în timpul aflării lui Dosoftei la mănăstirea Cetăţuia, el este a doua carte românească tipărită în tipografia Mitropoliei din Iaşi după renovarea ei. Lucrarea are 155 de foi, dintre care 32, de la început, sunt tipărite cu caractere mari, iar restul cu caractere mai mici ruseşti. Între foile 132 şi 133 este expus textul Cazania Pogrebaniei, publicat şi mai înainte, însă cu unele schimbări, ocupă patru foi notate I, U etc, în citate, iar la paginile 129v-131r, în română şi apoi, pe două coloane cu literă civilă, în greacă şi latină cel al Tainei Sfintei Treimi, descoperită Sfântului Grigorie, făcătorul de minuni din Neocezareea Pontului.

Apariţia cărţii se datorează, în mare măsură, ajutorului financiar al domnitorului. La tipărirea ei Dosoftei a fost ajutat de iscusitul meşter tipograf, călugărul Mitrofan. Se pare că Molitvenicul a fost scris sau împreună cu Liturghierul, sau la puţin timp după el, folosidu-se aceleaşi izvoare slave şi greceşti.

De fapt chiar Dosoftei ne lasă o menţiune după rugăciunea pentru ploae, din care se vede că lucrarea a fost scrisă la mănăstirea Cetăţuia în 1674, la 23 iunie, deci cu 7 ani înainte de a fi văzut lumina tiparului (Pisano u Cetăţuia. Let 7182, iuni 23).

Molitvenicul este tradus după un original slavon a unei ediţii ruseşti, căci într-un loc pomeneşte de molitvenicele ruseşti, dar, luând în considerare că la slujba Preceşteniei se dau unele titluri şi începuturi de cântări în greceşte, putem presupune că Dosoftei a cunoscut şi un text grecesc. După o mică prefaţâ, dedicată lui Ioan Duca, urmează Poemul cronologic din 136 de versuri, consacrat domnitorilor Moldovei, începând cu Dragos Vodă (1288-1348).

Molitvenicul cuprinde toate slujbele cerute de nevoile vieţii spirituale ale creştinului, cu începere de la naşterea lui până la moarte. ÎnMolitvenicul lui Dosoftei sunt incluse: rânduiala Sfintelor Taine, a Logodnei şi Cununiei, Botezului, Mirungerii şi a Sfântului Maslu, apoi urmează unele erurgii, printre care este rânduiala înmormântării, mai cuprinde şi rugăciuni multiple legate de tot felul de necesităţi cerute imperios de credincioşi: când sunt cuprinse de suferinţe şi boli, pentru ploae, când în casă se întâmplă vre-o neplăcere, pentrusfinţirea apei la 1 august precum şi la Botezul Domnului, rânduiala slujbei de îngenunchere la Vecerne din Duminica Mare şi rugăciunea colivelor.

Molitvenicul mai cuprinde şi o Cazanie la înmormântare (Prohodul creştin), o cuvântare a Sfântului Grigorie de Neocezareea la 16(31) noiembrie, tipărită în trei limbi: română, latină şi greacă la filele 129-130 şi o cuvântare a Sfântului Ioan Gură de Aur la Sfânta Joie Mare despre necesitatea Mărturisirii înainte de Cumunicare (Împărtăşanie) la fila 65.

Limba în care e scris Molitvenicul abundă de cuvinte slavone şi gerceşti. În text se întâlnesc şi neologisme create în baza limbii latine: inconştienţia, creatură, creză, figură, formă, preşedenţie ş.a. Inexactităţile şi stângăcia stilistică se explică prin faptul că textul a fost scris într-o perioadă când în limba română nu existau termenii necesari. Dar autorul putea fi învinuit, şi înlocuirea prea frecventă a cuvintelor slavone şi greceşti cu neologisme de provenienţă latină înţelese de popor, făcută prea intens, căci ştiută este starea încordată care exista atunci între ortodocşi şi romano-catolici. Ortografia scrierii, mai ales începând cu fila 32, poartă un caracter stabil, cea mai însemnată normă statornicită este deosebirea de întrebuinţare a literelor „e” şi „ia”.

Opera lui Dosoftei de înzestrare a neamului cu cărţi în limba naţională a fost continuată de Antim Ivireanul în Muntenia. Acesta şi-a asumat sarcina de a confrunta textul cărturarului cu originalele greceşti, efectuând în Molitvelnic îndreptări stilistice şi revede limba, şi publicându-l împreună cu Liturghierul în Evhologhionul, care apare în 1706 la Râmnic. O copie a Molitvenicului de-nţeles se găseştela nr. 69058 în secţia de cărţi rare a Bibliotecii Naţionale din Chişinău.

Pe lângă ediţiile, despre care am vorbit mai sus, fragmente din Molitvenic au fost publicate în: Pumnil Arune, Leptuariu românesc cules din scriitorii români prin comisiunea denumită de către Înaltul Minister al Învăţământului spre fosolinţa învăţăceilor din clasa V şi VI-a a gimnaziului de sus, Viena, 1862; A. Lambrior, Carte de cetire, Iaşi, 1890; Crestomaţie română. Texte tipărite şi manuscrise (sec.XVI-XIX) dialectale şi popuiare”, îngrigită de N. Gasper, Leipzig, 1891; D. Puşchilă, Molitvelnicul lui Dosoftei. Studiu asupra limbii, în Analele Academiei Române, M.S.L., s. II, t.36, Bucureşti, 1915; Crestomaţie sau analecte literar de T. Cipariu, Blaj, 1916; Pr. Paul Mihail, Molitvelnicul lui Dosoftei – 1681. La împlinirea a 300 de ani de când a fost tipărit, înMitropolia Moldovei şi Sucevei, an. LVII, 1981, Nr.. 4-6.

„Molitvelnicul” şi „Liturghierul” ale lui Dosoftei vin să completeze opera de întroducer a limbii române în slujba religioasă, ce a facilitatcunoaşterea şi înţelegerea mai bine de către popor a celor ce se săvârşesc în sfântul locaş.

Octoih sau Osmoglasnic

Denumirea lucrării vine din limba greacă, de la cuvântul okto (opt) şi hicos (glas, voce).

Editat la Iaşi în 1683, Octoihul trebuia să încununeze nobila operă de introducere a limbii române în oficiul divin. El conţine opt slujbe duminicale pe glasuri aparte şi este o traducere a operei imnografice a Sfântului Ioan Damaschianul, scrisă încă în anul 735, care, mai apoi, a fost completată de călugării de la mănăstirea Teodor Studitul de la Constantinopol şi de înpăraţii bizantini Leon al VI-lea şi Constantin Porfiroghenitul.

Această operă măreaţâ conţine la început slujbele de duminică, consacrate amintirii învierii Domnului Iisus Hristos, apoi urmează slujbele pentru fiecare zi din cursul săptămânii. Luni – slujbele pentru oştile cereşti; marţi – pentru Ioan Botezătorul; miercuri – se aminteşte despre trădarea Mântuitorului şi Cinstita Cruce; joi – se cinstesc Sfinţii Apostoli şi Sfântul Nicolae, Făcătorul de Minuni; vineri – slujba de amintire a chinurilor şi morţii pe Cruce a Lui Iisus Hristos; sâmbătă e amintirea preacuvioşilor martiri şi pomenirea celor răposaţi. Pentru fiecare zi din „Octoih” sunt prezente rugăciuni (Tropare; Condace; Stihire şi Canoane) care se citesc sau se cântă la Vecerne, Utrene şi la Liturghie.

Judecând după o scrisoare a lui Dosoftei din 1683, prin care-l recomandă pe Chiriac Papară, ruda sa din Lemberg, patriarhului Ioachim al Moscovei, unde, printre altele, prezintă şi o listă a cărţilor tipărite la Iaşi, în care nu se pomeneşte despre „Octoih”, putem deduce că tipărirea lui s-a început după acel moment al anului 1683. La formarea tiparului Dosoftei a fost ajutat şi de vechiul şi credinciosul său prieten ieromonahul Mitrofan.

Izvor al lucrarării lui Dosoftei este un original grec care conţinea propriu zis Octoihul – slujbele duminicale şi aşa-numitul Paraklitikon, care incorpora slujbele pentru celelalte zile din cursul săptămânii. Fără îndoială model pentru traducera lui Dosoftei a servit şi unOctoih slav, deoarece numai în Bisericile Slave Octoihul şi Paracliticonul erau unite într-o singură lucrare cu numele comun deOctoih.

Prin tipărirea Octoihului s-a urmărit scopul desăvârşirii procesului de românizare a serviciului divin. Cu părere de rău, lucrarea n-a fost terminată. Din ea s-a păstrat doar un fragment, descoperit de episcopul Melhisedec în mănăstirea Putna împreună cu mai multe lucrări ale lui Dosoftei.

Parimiile preste an

Titlul complet al lucrării este: Parimiile preste an tipărite cu porunca măriei sale pre luminatului întru Iisus Hristos Ioan Duca Voievod cu mila lui Dumnezeu domn Ţării Moldovei şi Ucrainei cu posluşania smeritului Dosoftei Mitropolitul în tiparniţa ţării ce ne-au dăruit sfinţia sa părintele nostru fericit Ioachim patriarhul de slăvită Patriarhie a Moscovei. Milostivul Dumnezeu să-l blagoslovească. În anul 7193, luna octombrie, ziua 7.

Lucrarea aceasta este cunoscută sub denumirea prescurtată –Parimiile preste an.

Cărturar de o largă formaţie ortodoxă, Dosoftei înţelege importanţa folosirii limbii poporului ca instrument de cultură şi de creştere spirituală, de aceea desfăşoară o intensă activitate pentru introducerea limbii române în Biserică. În acest scop afară de Liturghier,Psaltire, Moltvenic şi Proloageîn octombrie 1683 publică la Iaşi o altă amplă lucrare cu caracter liturgic, şi anume Parimiile preste an, lucrare ce reprezintă nişte lecturi din Sfânta Scripură, din Vechiul Testament cu preponderenţâ din Proverbele (Pildele) lui Solomon de un caracter filosofico-didactic de mare profunzime şi înţelepciune, care se citesc seara la slujba Vecernei. Lucrarea a fost publicată pe 244 de foi.

În arealul românesc au mai circulat şi până la Dosoftei unele versiuni ale Parimiilor, de exemplu Parimiile de la Braşov, cunoscute într-un manuscris de prin secolul XVII-lea. Versiunea manuscrisă de la sfârşitul secolului al XVII-lea cu nr. 5025 şi nr.. 5049, copii provenite din Transilvania, şi câteva copii din secolul al XVIII-lea, ce poartă nr.. 1317, 1727, 1700, provenite din Muntenia, la fel şi manuscrisul nr. 1576, copiat în Moldova, acum se află în posesia Bibliotecii Academiei Române. Probabil, Dosoftei luase cunoştinţă cel puţin de unele din versiunile româneşti ale Parimiilor. Dar, credem, drept original, sau mai bine zis, izvor, i-a servit o versiune greacă din Sepuaghinta, deci întocnmirea Parimiilor de preste an s-a făcut de Dosoftei după structura originală a Parimiilor. Cartea lui Dosoftei, pe lângă Parimiile şi Proorociile propriu-zise, mai include şi Canonul Bunei Vestiri, Canonul Învierii, Canonul Duminicii Mari, Canonul Înălţârii Domnului Iisus Hristos, Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul, deci, e constituită din două părţi: în una intră «Parimiile» şi slujbele sărbătorilor penticostariele, iar în cealaltă – „Parimiile” sărbătorilor mineeale şi un Canon al Fecioarei Maria pentru ziua de 30 noiembrie.

Dosoftei a conceput opera sa nu numai ca o colecţie de Parimii, ci şi ca un Mineu, Triod şi Penticostar pe cât se poate de comprimat. Litera folosită la tipărirea Parimiilor este frumos lucrată. Foaia de titlu şi unele frontispicii au câteva iniţiale frumos ornate neîntâlnite în tipăriturile anterioare din Moldova. Gravura foii de titlu este identică cu cea a primei ediţii a Liturghierului din 1679, dar titlul este schimbat. Cu părere de rău, nu se ştie nimic despre gravor, însă cert este că la executarea tiparului a fost ajutat de către călugărul Mitrofan.

Cartea este scrisă într-un limbaj accesibil, în ea Dosoftei mai include şi Poemul cronologic, versuri de mulţumire patriarhului Ioachim, nişte versuri poloneze, interpretând un poem latin despre Sibila Eritree, tradusă apoi şi în română.

Versurile sunt însoţite de un articol scurt (Sibilele earu nişte profeţi păgâni. Dar şi prin ele se vorbea despre Mesia). Se consideră că profeţiile Eritreei au ca acrostih cuvintele:”Iisus Hristos Feu ios Sotir Stavros” ceea ce înseamnă „Iisus Hristos Fiul lui Dumneze Mântuitorul,-cruce». La fila 130 Dosoftei spune că „Aceasta o aflăm acum şi-n cartea a cincea a lui Evsevie Sfântul de Pamfila, episcopul de Chesaria Palestinei, unde scria viaţa marelui Consatntin cel Mare Împărat, în a cincia carte”.

La fila 131 Dosoftei prezintă unele informaţii despre Sivila, zicând:”Fostau în zilele lui Ghedeon Sivila Eritrea Erofili aceasta, şi era mai cinstită de altele sivile. Când Ghedeon au mântuit pre izrailteanul de Amalic. De aceasta scrie Apolodorus Eritreanul să fie fost dintr-un oraş, adecă din Eritru. Sevila prezice unde Troada că să va strica. Şi de alte manarhii. Se purta cu post călugăresc”.

Lucrarea mai cuprinde şi un indice de greşeli comise la tipărirea cărţii şi se încheie cu o „mârturie că nu iaste a opri a cânta Liturghie rumâneşte”, scrisă în limba greacă.

Fragmente din Parimiile de preste an a lui Dosoftei au fost publicate în: Carte de citire de Lambrior, Iaşi, 1890 ; Crestomaţie română” de M. Gasper, Leipzig, 1891; Crestomaţie sau analecte literare de Timotei Cipariu, Blaj, 1916; Texte de literatură veche românească, Bucureşti, 1957 şi în Pagini de limbă şi literatură română veche de B. Cazacu, Bucureşti, 1967.

O copie a Parimiilor preste an se află la Chişinău în Biblioteca Naţională, în secţia de carte rară.

***

Se zice că în anul 1635 un cardinal francez convocase o adunare cu profesorii şi scriitorii. Privindu-i cu seriozitate, i-a întrebat:

– Avem în Franţa rege?

– Da, e unul, excelenţă, – răspunse audienţa.

– Atunci să ştiţi că numele regelui suntem datori să-l pronunţâm într-o limbă. Duceţi-vă şi stăruiţi-vă să daţi limbii noastre reguli exacte pentru ca să fie bună la exprimarea gândurilor despre artă şi ştiinţă.

Noi n-am avut în secolul al XVII-lea un cardinal, am avut ceva mai mult – un număr mic, dar inimos şi puternic de oameni care fără porunca cardinalului, au purces la anevoiosul drum cu misiunea de a-i da limbii române regulile necesare, ca să devină apoi un instrument eficient şi neapărat pentru filozofi şi poeţi, dar şi pentru oamenii simpli. Această mână de adevăraţi patrioţi ai neamului mai erau şi filosofi, despre ce ne convingem deschizând Noul Testanment de la Bălgrad, din 1648, la Capitolul 28, versetul 19 din Evangelia de la Matei:”Drept însă mergeţi de învăţaţi toate limbile…” Astăzi noi nu mai zicem „toate limbile”, ci „toate popoarele”. Şi mă întreb: oare ar fi putut la 1648 strămoşii noştri să înţeleagă că limba şi poporul sunt sinonime? Într-adevăr, cei ce au trăit cu mai bine de 300 de ani înaintea noastră îşi dădeau bine seama că un popor nu poate exista fără limba lui, că anume limba este acel instrument, care creează o naţiune, anume ea stă la baza conştiinţei şi mentalităţii naţionale, ne face oameni şi tot ea ne deosebeşte dealte etnii.

Era conştient de lucrul acesta şi marele nostru înaintaş Mitropolitul Dosoftei, care, depăşind mari piedici, s-a străduit să îndeplinească porunca Domnului: „Duceţi şi învăţaţi toate popoarele…” şi începându-şi misiunea mai întâi, cu luminarea poporului său, pe care a încercat să-l înveţe, alcătuind pentru el, cărţi de rugăciune, de lectură, şi de credinţă. Astfel, apropiind acea vreme, când limba română şi-a ocupat locul binemeritat în toate sferele vieţii poporului, inclusiv în cea religioasă.

Eforturile depuse de neobositul cărturar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în vederea introducerii limbii vorbite de popor în serviciul divin al Bisericii Ortodoxe, nu au fost zădarnice, trezind şi animând o adevărată mişcare de renaştere a Bisericii Române, care împreună cu alţi factori, au contribuit în mod substanţial la pregătirea mişcării de renaştere a societăţii române, ceea ce a adus, în cele din urmă, la renaşterea naţională şi spirituală în Ţările Române. Şi dacă până la Dosoftei limba română avea dreptul să intre doar în pronaosul Bisericii, apoi, începând cu Dosoftei, ea intră chiar în Altar. Iar prin Psaltirea în versuri s-a transformat dintr-o „cenuşăreasă” într-o „frumoasă zână”, care putea spune poezie la fel de frumos ca şi limbile clasice.

Dosoftei a fost nu numai un cărturar ce a slujit poporului său, ci şi un adevărat creştin, care nu s-a limitat doar la hotarele geografice ale Ţărilor Române. În ciuda diverselor obstacole, el a dat dovadă de tărie şi curaj civic, fiind mereu preocupat de problemele creştinilor din întreaga lume ortodoxă, participând activ la disputele iniţiate de personalităţile vremii întru apărarea învăţăturii ortodoxe despre Epicleză. Dar polemizând Dosoftei este tacticos, ca un adevărat călugăr, plin de bunăvoinţă, smerit, blând şi iubitor de oameni.

Nu vom greşi spunând că Dosoftei poate fi considerat în cultura românescă drept primul poet naţional, primul traducător dindramaturgia universală, unul din primii istorici şi prozatori, unul din promotorii acţiunii de românizare a serviciului divin, primul mare cunoscător al literaturii patristice şi postpatristice, primul versificator al Psaltirii în tot Orientul Ortodox şi unul din marii cărturari, care şi-au adus aportul la formarea limbii literare româneşti.

Dacă Iaşului lui Vasile Lupu i-a revenit cinstea de a fi tipărit cel dintâi cod de legi din Europa în limba română, la iniţiativa acestui luminat voievod, întâietatea de a se fi tipărit în aceeaşo epocă aproape întregul necesar de cărţi pentru slujbele ortodoxe în limba română, la nivelul responsabilităţii şi autorităţii teologice şi canonice ierarhice, revine Mitropolitului Dosoftei. Deschizător de drum în poezia românească şi primul creator de vers, el stă cu cinste pe primul loc în deschiderea uşilor împărăteşti pentru săvârşirea Liturghiei în limba română, ca şi în crearea unui limbaj liturgic specific marilor mulţimi de credincioşi şi slujitori români.

Cu părere de rău, timpul cu neîndurare a pus vălul anonimatului chiar şi peste locul adăpostirii rămăşiţilor pământeşti ale marelui nostru cărturar. Şi dacă ele s-au risipit în pământ străin, spiritul lui este mereu viu între noi şi ne îndeamnă să ne unim, să trăim în pace şi bunăînţelegere, să ne iubim ca fraţii şi să milităm pentru prosperarea continuă a limbii şi culturii noastre.

Nicolae Fuştei, cercetător la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova