Argumentele Ortodoxiei în disputa cu protestanţii    

În ciuda aparențelor, creștinismul ortodox are destule argumente care îi dau dreptate în disputa cu celelalte confesiuni. Voi prezenta, pe scurt, câteva raţionamente care doboară unele  mituri protestante.

Creştinismul primar

Se afirmă că în secolul IV Biserica ar fi făcut mai multe schimbări care au alterat „puritatea” creștinismului primar.  Total fals! „Inovațiile” ortodoxe, de care ne acuză protestanții, au apărut înainte de secolul IV. Unele dintre ele chiar în perioada creştinismului timpuriu, iar acest lucru poate fi demonstrat cu argumente istorice.

Dar mai întâi, o precizare. Canonul biblic de azi a fost finalizat chiar ceva mai târziu de secolul al IV-lea. Altfel spus, ansamblul cărţilor sfinte fusese stabilit de Biserica „păgânizată” care, potrivit protestanţilor, ar fi distrus creștinismul primelor secole.

Până la definitivarea canonului biblic, precum se ştie, au existat și alte cărți care au „candidat” pentru a face parte din Noul Testament. Nu toate aceste scrieri au fost respinse pentru că ar fi fost eretice. Unele au rămas nerecunoscute între cele canonice,  pentru că n-au fost considerate infailibile.

E o mare greşeală să punem semnul egal între „apocrif” şi „eretic”. O apocrifă cu autoritate, de exemplu, este Didahia, scrisă în primul secol. În această scriere este menționat postul de miercuri si vineri, precum şi botezul prin trei afundări. Avem, deci, dovada că două tradiţii ortodoxe, nemenţionate în Biblie, există din secolul I! Trebuie ştiut că până la definitivarea canonului Noului Testament a existat un anumit scepticism faţă de unele cărţi care până la urmă au fost introduse, cum ar fi epistolele lui Petru sau Apocalipsa lui Ioan.

Cultul sfinţilor

În ceea ce priveşte cultul sfinților și semnul crucii, contestate de multe confesiuni protestante, acestea au apărut, fără îndoială, nu mai târziu de secolul II. Tertulian vorbește în anul 300 despre semnul crucii, iar episcopul Smirnei spune în 156 despre martirul Policarp al Smirnei: „Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale muceniceşti, spre cinstirea biruinţei şi spre întărirea altor luptători”. O dovadă că prin trupurile drepţilor se pot face minuni este evenimentul biblic în care un mort a înviat după ce trupul său neînsuflețit s-a atins de cel al profetului Elisei (4 Regi 13, 21).

Ipolit Romanul, papă al Romei din secolul III, o numeşte pe Maica Domnului, „Preasfântă” şi „neprihănită”. În privinţa icoanelor, în catacombele romane există imagini în care Hristos și oamenii sfinți poartă aure (a se vedea aici: https://starceanub.wordpress.com/2007/09/07/alte-imagini-din-catacombe/). În cartea lui Iosua Navi scrie: „Atunci Iosua şi-a sfâșiat veşmintele sale, a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului şi a stat aşa până seara şi el şi bătrânii lui Israel şi şi-au presărat pulbere pe capetele lor.” (Iosua 7, 6). Aici Iosua şi bătrânii Israelului au căzut înaintea chivotului, dar de fapt nu s-au închinat chivotului, ci Domnului. Tot astfel şi creştinii ortodocşi, deşi cad înaintea icoanelor, se închină de fapt persoanelor reprezentate în ele.

În privința cultului sfinților apare întrebarea: de ce apostolii și îngerul din Apocalipsă n-au acceptat închinare din partea oamenilor? Întâi, întrucât la începutul creștinismului toți sfinții creștini erau vii, era firesc să nu fi existat cultul sfinților, mai ales că cinstirea omului ca sfânt în timpul vieții aduce ispita mândriei. Apoi, în mod normal, chiar și unui om mândru îi pare nefiresc ca un alt om să i se închine, iar acest lucru este cu atât mai mult valabil pentru niște oameni smeriți precum apostolii.

De asemenea, într-un loc din Faptele Apostolilor scrie că mulţimile au încercat să se închine Apostolilor Pavel şi Barnaba pentru că i-au considerat zei. Însă noi ne închinăm sfinţilor ca unor sfinţi, nu ca unor dumnezei. În privința îngerului din Apocalipsă care n-a acceptat închinăciunea lui Ioan Teologul, o cauză ar fi smerenia şi există interpretarea potrivit căreia apostolul l-ar fi confundat pe înger cu Dumnezeu. Acest lucru nu este neaşteptat, deoarece în Vechiul Testament îngerul mesager vorbeşte nu o dată ca şi cum ar fi Dumnezeu şi, dacă nu greşesc, potrivit interpretării ortodoxe, acest mesager vechi-testamentar era de fapt Hristos.

S-ar mai putea adăuga faptul că îngerii, deşi curaţi, nu le ştiu pe toate. Acest lucru îl afirmă Ioan Gură de Aur când vorbeşte despre un conflict menţionat în Scriptură, dintre arhanghelul Gavriil şi îngerul Persiei. De altfel, cartea Apocalipsei a fost una dintre cele mai disputate, fiind  introdusă ultima în canonul Noului Testament, la mult timp după apariţia cultului sfinţilor.

Biserica face diferență clară între cinstire, care este acordată sfinților, şi adorare, care este acordată doar lui Dumnezeu. Şi în Biblie există diferite tipuri de închinare. De exemplu, Iacov a făcut 12 plecăciuni  până la pământ în fața fratelui său, Esau. Aceasta faptă n-a fost socotită ca păcat, căci Iacov nu i s-a închinat lui Esau ca unui Dumnezeu. În cartea a patra a regilor, o sunamiteancă i se închină lui Elisei în semn de recunoştinţă: „Iar ea apropiindu-se, a căzut la picioarele lui şi s-a închinat până la pământ. Apoi şi-a luat copilul şi a ieşit.” (4 Regi 4, 37).

Nevoia de tradiţie

Haideţi să fim serioși! Ortodoxia n-are nimic incompatibil cu Scriptura! Noi nu ne închinăm icoanelor, ci persoanelor reprezentate în ele. Nu ne închinăm lemnului și vopselelor. Faptul că azi există mii de confesiuni și secte care zic că se bazează doar pe Biblie e semn clar că aceste grupări sunt în afara harului, căci Mântuitorul zice că fără el nu putem face nimic bun şi, prin urmare, oricât de raţionali am fi, dacă ne folosim raţiunea fără Hristos, nu putem face roade bune, iar divizarea creştinismului în mii de grupări este o roadă rea. Mai mult, cineva care citește Biblia fără a cunoaște o tradiție interpretativă nu va înțelege că există Sfânta Treime, nici că ziua de odihnă a creștinilor este duminica, nu sâmbăta.

Iehoviştii susţin că Sfânta Treime nu există şi că doar Tatăl este Dumnezeu, pentru că în Biblie nu se vorbeşte de Sfânta Treime. Totuşi, în Scriptură scrie că Hristos e Dumnezeu (Ioan 20, 28), iar Sfântul Ignatie al Antiohiei, ucenic al Sfântului Apostol Petru, foloseşte noţiunile de „Dumnezeu întrupat” şi „Dumnezeu-Hristos”.

Adventiştii de ziua a şaptea argumentează biblic că sâmbăta trebuie să fie zi se odihnă, însă potrivit lui Ignatie al Antiohiei creştinii trebuie să ţină ziua a șaptea nu sâmbăta, ci duminica. Iată de ce este nevoie de tradiţie! Fără ea riscăm să cădem în mii de interpretări eronate şi periculoase, ceea ce s-a şi întâmplat, având în vedere mulţimea confesiunilor protestante.

În Biblie este scris că „nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia” (2 Petru 1, 20) şi că „sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Din scrierile Apostolului Pavel reiese clar că există tradiţii orale şi scrise: „fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile (tradiţiile) pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (II Tesaloniceni 2, 15).

Să mă ierte Dumnezeu pentru faptul că, deşi sunt nevrednic să abordez astfel de subiecte, îndrăznesc, totuşi, s-o fac.

Cristian Bogatu