Apariţie editorială: Târziu Te-am iubit, Doamne…

Omul a fost mereu în căutare… în căutarea sinelui, în căutarea lui Dumnezeu. Lidia Codreanca încearcă să-L descopere pe Dumnezeu, să se apropie de El cu sufle­tul, cu inima. O face dintr-o firească necesitate, fiind flămândă şi însetată de cele dumnezeieşti. Ea ştie a privi şi a săpa în interiorul său, pentru că acolo găseşte omul izvorul nesecat al Binelui, al Iubirii, care este calea ce duce spre Dumnezeu, ne apropie de El.

O fire liniştită, uneori poate prea melancolică, Lidia Codreanca se scufundă parcă într-o lume în care descoperă ce este răbdarea, iertarea, calmul, liniştea, împăcarea. Se regăseşte la o mănăstire sau la o biseri­că, în tihna rugăciunii, a comunicării cu Dumnezeu, a împăcării cu sine şi cu aproapele. Or, glasul Tatălui nostru poate fi auzit doar în adâncul tăcerii. Aduce calmul şi liniştea divină în lucrările sale – cele izvorâte din evlavie, smerenie, cumsecădenie, scrise cu har şi dăruire…

Ţi s-ar părea că este o fire firavă, plăpândă, gata să verse lacrimi la orice vorbă. Dar înţelegi că aşa e felul ei de a fi şi, de fapt, este foarte puternică dinăuntru. Plânge fără lacrimi, cu inima – pentru păcatele lumii. Vrea ca aceasta să fie mai bună, mai tolerantă, încearcă să schimbe ceva în jurul său, conştientizând că schim­barea trebuie să pornească de la ea însăşi. Luptă cu omul vechi şi vrea să renască, să reînvie unul nou, mai îmbunătăţit duhovniceşte.

Măsura tuturor lucrurilor este dragostea. Tocmai de ea este dornică sora Lidia, care sloboade gânduri şi rânduri de suflet şi pentru suflet.

Fiind prea modestă, cu greu am convins-o să scoată un volum de reflecţii creştine, care apare la un frumos popas aniversar din viaţa ei.

Îi dorim linişte şi dragoste, celelalte se vor adăuga.

Preot Octavian Moşin