Aducerea moaștelor Sfântului Întâi Mucenic și Arhidiacon Ștefan

Sfântul Arhidiacon Ştefan fiind ucis cu pietre de către evrei, cinstitul lui trup a stat neîngropat o zi şi o noapte, fiind aruncat spre mâncarea câinilor, a fiarelor şi a păsărilor; însă nimic nu s-a atins de dânsul, pentru că Domnul îl păzea pe el. Iar în a doua noapte, Gamaliei, slăvitul învăţător de lege al Ierusalimului, cel ce se pomeneşte în Faptele Apostolilor, care începuse a se pleca spre dreapta credinţă în Hristos şi se arătase în taină prieten al Sfinţilor Apostoli, a trimis bărbaţi cucernici ca să ia pe ascuns trupul întâiului mucenic, şi l-a dus în satul său, care, după numele lui, se chema Cafargamala, adică satul lui Gamaliel.

    Acel sat era departe de Ierusalim ca la douăzeci de stadii şi acolo i-a făcut Sfântului Ştefan cinstita îngropare, punându-l într-o peşteră, în mormântul său cel nou. După aceea Nicodim, boierul evreiesc care venise noaptea la Domnul Hristos, plângând deasupra mormântului Sfântului Ştefan, s-a mutat către Domnul; şi tot acolo aproape de mormântul mucenicului a fost îngropat de Gamaliel.

    După aceasta şi Gamaliel, primind Sfântul Botez împreună cu fiul său Aviv şi vieţuind câtăva vreme cu bună plăcere în buna cinstire creştinească, s-a sfârşit. Deci în aceeaşi peşteră, lângă mormântul lui Ştefan şi a lui Nicodim, i-au îngropat pe amândoi. Şi trecând mulţi ani şi pierind chinuitorii care mult au prigonit Biserica lui Hristos, a sosit împărăţia creştinească, prin luminarea marelui Constantin; şi, făcându-se alinare Bisericii şi dreapta credinţă strălucind pretutindenea, s-au aflat prin dumnezeiască descoperire cinstitele moaşte ale Sfântului Intâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi lângă dânsul moaştele bărbaţilor celor de Dumnezeu plăcuţi, ale lui Nicodim, Gamaliel şi Aviv. Şi le-a aflat pe ele preotul satului acela, cu numele Luchian, după o arătare ce i s-a făcut lui în acest chip:

    În noaptea unei vineri, în ceasul al treilea, odihnindu-se el, i s-a arătat în vedenia visului un bărbat bătrân, înalt la stat, bineîncuviinţat şi înfrumuseţat cu cărunteţile, având barbă lungă, îmbrăcat cu o haină albă, care era împestriţată cu picături în chipul aurului, închipuind asemănări de cruci pe ea, iar în mâna sa avea un toiag de aur, cu care îmboldind în coaste pe preot, l-a strigat de trei ori, chemându-l pe nume: „Luchiane, Luchiane, Luchiane!”, şi a început a grăi: „Mergi în cetatea Ierusalimului şi spune Sfântului Ioan arhiepiscopul: «Până când vom sta închişi şi nu ne deschizi nouă? Căci în vremea arhieriei tale ni se cade nouă să fim arătaţi! Deci deschide fără de zăbavă mormântul nostru, unde, din nebăgare de seamă, zac moaştele noastre, pe de o parte fiind udate de ploi, iar pe de alta fiind călcate de picioarele celor necredincioşi! Şi nu mă îngrijesc atâta de mine, pe cât de acei sfinţi vrednici de mare cinste, care zac împreună cu mine. Deschide-le pe acelea, ca să deschidă Dumnezeu lumii uşile milostivirii Sale, fiindcă este cuprinsă de multe primejdii!»”

    Iar preotul Luchian, înspăimântându-se, a întrebat pe bărbatul ce i se arătase lui, zicându-i: „Cine eşti tu, domnule, şi cine sunt cei ce zici că sunt cu tine?” Iar acela a răspuns: „Eu sunt Gamaliel, învăţătorul lui Pavel, apostolul lui Hristos, şi împreună cu mine se odihneşte Ştefan arhidiaconul, cel ucis cu pietre de evrei şi de arhiereii Ierusalimului, pentru credinţa lui în Hristos. Acela fiind aruncat spre mâncarea câinilor, a fiarelor şi a păsărilor, l-am luat noaptea şi, aducându-l în acest sat al meu, l-am pus în peştera mea în mormântul gătit mie, vrând să am parte cu dânsul întru înviere şi în darul lui Dumnezeu. Iar în alt mormânt, în aceeaşi peşteră, este pus Nicodim, cel ce a fost învăţat sfânta credinţă de Însuşi Domnul Hristos şi a primit Sfântul Botez de la apostoli, după înălţarea Domnului. De al cărui botez şi de credinţa sa cea întru Hristos aflând evreii, s-au umplut de mânie şi voiau să-l ucidă pe dânsul, ca şi pe Ştefan, însă n-au făcut aceasta pentru cinstea mea, fiindcă îmi era rudenie; ci au luat de la dânsul dregătoria, iar averea lui au adăugat-o la averile bisericeşti. Apoi, blestemându-l, l-au izgonit din cetate cu multe ocări şi cu necinste, iar eu l-am primit pe dânsul în satul meu şi l-am hrănit până la sfârşitul lui. Şi sfârşindu-se, l-am îngropat aproape de moaştele întâiului Mucenic Ştefan. Tot acolo am îngropat în al treilea mormânt şi pe Aviv, prea iubitul meu fiu, care, împreună cu mine, a primit Sfântul Botez de la apostolii lui Hristos, când era în vârstă de douăzeci de ani. El murind înainte de mine, l-am îngropat în mormântul al treilea, cel săpat în peretele peşterii, cu care împreună am pus să fie aşezat şi trupul meu, pe când muream”.

    Preotul iarăşi l-a întrebat, zicându-i: „Unde vă vom căuta pe voi?” Gamaliel a răspuns: „Caută-ne înaintea satului spre partea de miazăzi, la ţarina care se numeşte de la Gravi, adică ţarina bărbaţilor lui Dumnezeu”. Zicând aceasta, s-a făcut nevăzut, iar preotul, deşteptându-se, a lăudat pe Dumnezeu şi s-a rugat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, de este de la Tine arătarea aceasta, iar nu o înşelăciune, porunceşte dar, ca şi a doua oară şi a treia oară să mi se facă aceeaşi arătare!” Şi a început a posti cu mâncare uscată până la următoarea vineri, petrecând în rugăciune şi nespunând cuiva de vedenia aceea.

    Iar în noaptea celeilalte vineri, în ceasul al treilea, Gamaliel iarăşi s-a arătat lui Luchian preotul în acelaşi chip ca întâia oară, şi i-a zis: „Pentru ce n-ai luat seamă ca să mergi şi să spui Sfântului Ioan arhiepiscopul, precum ţi-am zis?” Preotul i-a răspuns: „Iartă-mă, Domnul meu, că m-am temut să merg îndată după cea dintâi vedenie şi să-i spun, ca să nu mă aflu mincinos; ci m-am rugat Domnului să te trimită a doua oară şi a treia oară la mine, ca să mă pot încredinţa despre acest adevăr”. Iar el, făcându-i cu mâna, i-a zis: „Pace ţie, preote, odihneşte-te!” Şi se vedea ca şi cum pleca din ochii preotului. Apoi iarăşi, întorcându-se către dânsul, i-a zis: „Luchiane, de vreme ce te gândeşti cum vei afla şi vei cunoaşte moaştele fiecăruia din noi, caută, vezi şi cunoaşte cele ce se vor arăta ţie!”

    Zicând aceasta, cel ce se arătase a adus preotului patru coşniţe: trei de aur, iar a patra de argint. Drept aceea, una dintre acele coşniţe de aur era plină de flori roşii, a doua şi a treia din cele de aur erau pline de flori albe, iar a patra coşniţă, cea de argint, era plină de şofran galben binemirositor. Coşniţa cea dintâi de aur, cu florile cele roşii, a pus-o de-a dreapta preotului, spre răsărit, pe cea de-a doua, cu florile cele albe, a pus-o în partea dinspre miazăzi, iar pe a treia şi pe a patra, le-a pus împreună în partea dinspre apus, în dreptul celei dintâi ce era spre răsărit. Preotul a întrebat pe cel ce-i arăta lui acelea, zicându-i: „Ce sunt acestea, domnul meu?” El i-a răspuns: „Acestea sunt mormintele noastre, în care ne odihnim noi. Coşniţa cea de aur cu flori roşii dinspre răsărit este mormântul Sfântului Ştefan, care s-a roşit cu sângele mucenicesc pentru Hristos. Cealaltă coşniţă de aur, cu florile cele albe, care stă spre miazăzi, este mormântul Sfântului Nicodim. A treia coşniţă, asemenea cu flori albe, care stă spre apus, este mormântul meu. Iar a patra coşniţă, cea de argint, cu şofranul cel binemirositor, care stă împreună cu a mea, este mormântul fiului meu Aviv, care a fost curat din pântecele maicii sale, cu trupul şi cu sufletul, şi s-a sfârşit în feciorie fără de prihană”.

    Aceasta zicând Gamaliel, s-a făcut nevăzut împreună cu coşniţele. Iar preotul, după acea vedenie, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a silit la rugăciune şi la postire până în vinerea a treia, aşteptând ca şi a treia oară să se învrednicească de acea arătare. Şi în noaptea vinerii a treia, Gamaliel, acelaşi bărbat cinstit şi cu sfântă podoabă, a stat înaintea preotului în vedenie, zicându-i cu îngrozire: „Pentru ce nu ai băgat de seamă până acum, ca să mergi la arhiepiscop şi să-i vesteşti lui cele arătate şi cele zise ţie? Oare nu vezi câtă secetă şi mâhnire este în cele de sub cer? Iar tu nu te îngrijeşti! Oare nu sunt în pustietăţi bărbaţi sfinţi mai buni şi mai vrednici de această descoperire decât tine? Iar noi, trecându-i pe aceia, am voit să fim arătaţi prin tine; deci, sculându-te, mergi şi spune arhiepiscopului ca să deschidă locul în care ne odihnim şi să facă o biserică, ca, prin rugăciunile noastre, Domnul să fie milostiv spre poporul Său”.

    Deci, sculându-se preotul şi mulţumind Domnului, a mers cu sârguinţă la Ierusalim şi i-a spus sfântului arhiepiscop Ioan acea vedenie şi porunca pe care o primise de trei ori. Iar arhiepiscopul, plângând de bucurie, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu, iubitorul de oameni, Care voieşte să ne arate nouă mila Sa, prin descoperirea sfinţilor Săi, pe care, de ne vom învrednici a-i afla, apoi mi se cade mie să aduc moaştele Sfântului întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan aici în cetatea în care s-a nevoit împotriva iudeilor şi a văzut cerurile deschise şi pe Hristos stând în slava Sa. Iar tu, fiule – a zis către preot -, du-te la ţarina aceea, caută locul unde zac sfinţii, sapă până dai de mormintele lor şi vesteşte-mă când îi vei găsi pe ei!”

    Şi întorcându-se preotul de la cetate în satul său, a chemat nişte bărbaţi cucernici, şi a mers cu dânşii la ţarina ce se numea „de la Gavri”. în mijlocul acelei ţarine era o movilă. Deci, socotind că acolo se odihnesc moaştele sfinţilor, a voit să sape, dar mai întâi a făcut rugăciune de toată noaptea pe acea movilă. Şi într-acea noapte s-a arătat Sfântul Gamaliel unui monah ce locuia acolo pe aproape, cu numele Nughetie, zicându-i: „Du-te şi spune preotului Luchian să nu se ostenească săpând pe acea movilă, căci noi nu zăcem acolo, ci să ne caute lângă valea din partea dinspre miazăzi, că acolo suntem îngropaţi. Iar pe acea movilă am fost puşi când ne duceau la îngropare şi se făcea acolo deasupra noastră plângere, după obiceiul cel vechi. De aceea s-a făcut acea movilă, întru mărturia plânsului ce s-a făcut deasupra noastră”. Deci monahul acela, sculându-se, s-a dus şi a găsit pe preotul Luchian cu mulţi oameni, începând a săpa la acea movilă, şi i-a spus lui ceea ce a văzut şi a auzit. Iar preotul a proslăvit pe Dumnezeu, că a arătat şi pe un alt martor al descoperirii.

    Şi mergând spre vale, au găsit lângă ea o piatră, pe care era Scris cu slove evreieşti „Heliil”, care se tâlcuieşte „Robii lui Dumnezeu”. Deci, săpând piatra aceea şi luând-o de acolo, au găsit o intrare strâmtă în peşteră şi intrând în ea cu lumânare, au văzut în pereţi mormintele săpate şi într-însele moaştele sfinţilor. Intrarea în peşteră era dinspre miazăzi şi în dreapta spre răsărit era mormântul Sfântului Arhidiacon Ştefan; în dreptul intrării dinspre miazănoapte era mormântul Sfântului Nicodim, iar în partea dinspre apus, în dreptul Sfântului Ştefan, se odihnea Sfântul Gamaliel cu fiul său, precum mai înainte se făcuse arătare preotului în vedenie prin coşni-ţe. Atunci îndată preotul a spus lui Ioan, arhiepiscopul Ierusalimului, despre aflarea sfinţilor.

    Iar arhiepiscopul luând doi episcopi care se întâmplaseră acolo, pe Elefterie al Sevastiei şi pe un alt Elefterie al Ierihonului, a mers cu sârguinţă la locul acela unde erau moaştele sfinţilor şi, săpând intrarea peşterii largă, au intrat înăuntru. Şi când au deschis mormântul Sfântului întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, îndată s-a cutremurat pământul şi s-a auzit de cei vrednici un glas de îngeri care cântau: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace. Şi atât de bună mireasmă a ieşit din moaştele sfântului, precum nimeni din oameni nu a mirosit cândva mai înainte. Şi li se părea tuturor că stau ca în rai, umplându-se văzduhul de acea bună mireasmă negrăită, încât şi până la zece stadii se simţea mirosul acela. împreună cu arhiepiscopul venise de la Ierusalim şi din satele de primprejur mult popor, între care erau şi mulţi cuprinşi de felurite boli – unii orbi, alţii şchiopi, alţii pătimeau cu neputinţe dinlăuntru, alţii erau munciţi de diavoli, iar alţii pătimeau de felurite vătămări şi răni. Şi în acelaşi ceas au primit toţi tămăduiri, iar numărul celor care se tămăduiseră era şaptezeci şi trei. Deci luând moaştele acestor patru sfinţi, le-au scos cu cântări de psalmi pe movilă, iar poporul se atingea de ele, sărutându-le cu cucernicie. După aceasta, arhiepiscopul a zidit degrabă pe locul acela o biserică în numele sfinţilor celor aflaţi şi a pus într-însa pe Nicodim, pe Gamaliel şi pe Aviv, iar moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan le-a dus cu cinste în Ierusalim şi le-a pus în biserica din Sfântul Sion.

    În aceeaşi vreme, un oarecare bărbat din sfatul împărătesc, cu numele Alexandru, împreună cu femeia sa, Iuliana, au plecat de la Constantinopol la Ierusalim spre închinare la Sfintele Locuri. Şi văzând ei minunile cele ce se făceau la mormântul Sfântului Intâiului Mucenic Ştefan, au zidit în cetate o biserică de piatră în numele lui şi au rugat mult pe arhiereu să mute moaştele Sfântului Ştefan în biserica cea nou zidită. Iar arhiereul, fiind silit de rugămintea cea cu dinadinsul, a făcut ceea ce cereau. Iar după câtva timp, Alexandru s-a îmbolnăvit de moarte în Ierusalim şi a poruncit femeii sale cu jurământ, să-i facă o raclă asemenea cu racla întâiului mucenic şi în ea să-l pună pe el lângă moaştele Sfântului Ştefan. Aceasta poruncindu-i, a murit.

    Şi a făcut femeia, după porunca bărbatului său, o raclă asemenea întru totul cu racla sfântului, şi a pus în ea cu slăvită îngropare trupul bărbatului ei lângă racla sfântului. Apoi ea a rămas în Ierusalim lângă biserica aceea, nevrând să se despartă de bărbatul său, măcar că el murise, deoarece credea că el este viu întru Domnul. Iar de vreme ce acea Iuliana, soţia lui Alexandru, era încă tânără, frumoasă şi bogată, mulţi din cei de neam bun o sileau să o ia în a doua nuntă; însă ea, fiind întreg înţeleaptă, nicidecum nu voia să se însoţească după alt bărbat, păzind neschimbată credinţa însoţirii cu bărbatul cel dintâi, cu care aştepta să aibă parte la înviere în rânduiala drepţilor.

    Iar când un oarecare din puternicii stăpânitori o supăra pe ea foarte, vrând să o ia de soţie, dânsa, ca să scape de el, s-a gândit să ia trupul bărbatului său şi să se întoarcă la Constantinopol în patria sa. Şi acum trecuseră opt ani de la pristăvirea bărbatului şi a rugat pe arhiepiscopul Ierusalimului să n-o oprească să ia trupul bărbatului său, dar el n-a voit. Atunci ea a scris degrabă o scrisoare tatălui său, care trăia în Constantinopol, rugându-l să mijlocească pe lângă împăratul Constantin cel Mare, care împărăţea pe atunci, ca să poată fără de oprire să ia din Ierusalim trupul bărbatului său şi să vină la Constantinopol. Şi nu după lungă vreme a venit o poruncă de la împărat, după cum cerea ea şi a arătat-o arhiepiscopului.

    Iar arhiepiscopul, văzând scrisoarea împărătească, nu a mai putut răspunde nimic împotrivă şi a binecuvântat să fie după dorinţa ei. Atunci Iuliana, descoperind cu binecuvântare pământul în care erau amândouă raclele, a Sfântului Mucenic Ştefan şi a bărbatului ei, Alexandru, a luat din greşeală racla cu moaştele sfântului, în loc de aceea a bărbatului, Dumnezeu voind aşa şi Intâiul Mucenic astfel dorind. Deci, punând-o în carul tras de catâri, a plecat în cale. Şi era seară când a pornit din Ierusalim şi, în acea noapte, deasupra moaştelor care erau duse, s-a auzit din văzduh glasul îngerilor care cântau doxologia şi o bună mireasmă mare ieşea din raclă ca din nişte mir mult vărsat. Şi se auzeau de departe şi glasuri diavoleşti, strigând: „Amar nouă, că Ştefan trece şi ne bate pe noi!” Iar slugile Iulianei, auzind unele ca acestea, s-au cutremurat şi au zis către dânsa: „Ce este aceasta, doamnă, că se aud felurite glasuri, care spun de numele lui Ştefan? Oare nu cumva ducem noi racla Intâiului Mucenic în loc de aceea a domnului nostru Alexandru?” Iar ea, lăcrimând de bucurie, a zis: „Tăceţi, fiilor, că aşa şi este, precum a voit Dumnezeu şi precum a dorit sfântul, robul Său”.

    Apoi ajungând la Ascalon, cetatea cea de lângă mare, au aflat o corabie mergând spre Constantinopol. Şi dând plată cârmaciului, au stat în corabie cu moaştele sfântului şi astfel au pornit în cale. Dar când erau ei în mijlocul mării, s-a ridicat o furtună mare, încât şi corabia se acoperea cu valuri, iar cei din corabie se temeau de învăluirea cea cumplită. Dar iată că li s-a arătat lor în vederea ochilor Sfântul Intâiul Mucenic Ştefan şi le-a zis: „Eu sunt cu voi, nu vă temeţi!” Aceasta zicând-o, s-a făcut nevăzut. Şi îndată marea s-a schimbat întru alinare şi au mers de acolo fără de primejdie. Iar noaptea se arăta lumină deasupra moaştelor sfântului şi multă bună mireasmă ieşea din sicriu şi cântări îngereşti se auzeau în văzduh.

    Apoi sosind la Calcedon, au rămas acolo cinci zile şi s-a făcut înştiinţare cetăţenilor despre moaştele Sfântului Ştefan. Deci s-au adunat la corabie, aducându-şi pe neputincioşii lor, şi toţi câţi erau bolnavi au câştigat tămăduire prin venirea întâiului mucenic, iar diavolii au fost izgoniţi din oameni şi, fugind, strigau: „Ştefan cel ucis de iudei cu pietre a venit şi ne munceşte pe noi cumplit şi de pretutindeni ne izgoneşte, de pe pământ şi de pe mare”.

    După aceasta, corabia, plecând de la Calcedon şi mergând cu bine, a ajuns la Constantinopol. Iar binecredincioasa femeie Iuliana s-a dus la tatăl său şi i-a spus amănunţit toate despre moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan. Atunci mergând împreună cu tatăl său, s-au dus şi au spus împăratului şi patriarhului acestea, şi toţi s-au umplut de mare bucurie. Deci patriarhul cu clerul şi cu tot poporul au mers la malul mării, întru întâmpinarea moaştelor Intâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, şi, scoţând din corabie racla cu moaştele sfântului, au pus-o în careta împărătească şi au petrecut-o cu cinste şi cu cântări de psalmi, vrând să o aducă în palatele împărăteşti, pentru că aşa poruncise împăratul.

    Iar cât de multe minuni s-au făcut în acea vreme de la sfintele moaşte, nu este cu putinţă a le spune, pentru că toţi câţi erau cuprinşi de orice neputinţe şi de boli, primeau tămăduiri. Cu acest fel de cinste petrecându-le, au ajuns la locul care se numea „Băile lui Constantin”. Acolo au stat catârii care trăgeau carul împărătesc în care erau moaştele, iar slugile îi băteau, silindu-i să meargă, dar ei nu puteau să păşească din loc nicidecum. Atunci un catâr, luând glas omenesc, prin dumnezeiasca poruncă, a grăit astfel: „Pentru ce ne bateţi în zadar, căci în acest loc a voit Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan să i se pună moaştele?”

    Auzind un glas ca acesta, toţi s-au mirat foarte şi s-au înspăimântat, şi au proslăvit pe Dumnezeu cu glas mare. Deci îndată împăratul a poruncit ca să se zidească o biserică de piatră în acel loc, şi în scurtă vreme s-a zidit o biserică prea frumoasă în numele întâiului Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi au pus în ea cinstitele lui moaşte întru slava şi lauda Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste şi slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.