Despre înfrânare

De la conferința susținută de PS Ambrozie de Neftekamsk și Birsk la capela ”Întâmpinarea Domnului” a Universității de Stat din Moldova.

Să-i spui unui tânăr să se înfrâneze trebuie, în primul rând, să înţelegi ce înseamnă acest lucru. Acum, motto-urile de care aceştia se conduc în viaţă sunt cam stranii. Tinerii sunt îndemnaţi să se îndulcească din plin din cele oprite ale vieţii pământeşti şi să-şi trăiască clipa la maxim, să nu piardă nimic din ceea ce aparent este atât de atrăgător.

Noi, cei care ne-am botezat întru Hristos, ne dăm bine seama cât de importantă este această alegere a noastră. Mereu trebuie să ne întrebăm, în ce măsură ne-am apropiat de Dumnezeu? Cea mai mare fericire pe care o avem noi, creştinii ortodocşi, e că ne-am născut în dreapta credinţă. Aceasta nu numai că permite, ci şi promite omului comuniunea cu Dumnezeu, pentru că în alte curente religioase, existente, Dumnezeu stă undeva departe, El e chiar inaccesibil. Statutul de rob al omului faţă de Creator nici nu îi permite, cel puțin la nivel de idee, că s-ar putea cumva să se apropie de El.

Noi, însă, suntem în religia iubirii, religia în care însuşi Dumnezeu coboară cerurile şi vine la noi, pentru că El vrea să ne vadă alături. Iată că această posibilitate de a ne apropia de Dumnezeu ne cere şi efort. După cum spunea şi marele Apostol Pavel, noi suntem ca într-o competiţie pe un stadion. Cel care vrea să ia marele trofeu, trebuie să se antreneze permanent. Mereu i se impun o serie de restricţii… În caz contrar, nu ajungi campion.

Evident, noi, creştinii, ne dorim în mod firesc să ajungem cât mai aproape cu sufletul de Dumnezeul nostru. Asemenea sportivului, trebuie să ne punem în faţă unele reguli de viaţă, de conduită, de gândire, pentru că, de fapt, de aici pornesc toate. Atunci când venim pentru prima dată în biserică, într-un fel sau altul, încercăm să le copiem mişcările, gesturile celor prezenţi şi în acest fel înţelegem ce fac creştinii în biserică. Aşa procedăm şi cu atitudinea faţă de trăirea creştinească. Pentru că lipsa de cunoştinţe în domeniu, precum şi ruşinea nu ne lasă să ne apropiem direct de un sfătuitor, de un preot, ca să aflăm răspunsurile din prima sursă. Răspunsuri care ne-ar ajuta să trăim corect creştineşte. Evident, dacă stăm şi privim dintr-o parte, contează foarte mult pe cine vedem. Una este să priveşti pe cineva care, la rându-i, se învaţă a trăi, alta este să priveşti pe cineva care, în general, trăieşte greşit creştinismul, şi alta este să ai în faţă idealuri stabilite de veacuri care nu pot aduce omul decât pe o singură cale – în Împărăţia lui Dumnezeu.

În tradiţia patristică a Bisericii noastre, Sfinţii Părinţi sunt etalonul trăirii noastre creştineşti şi care în toate lucrările lor au trasat o singură direcţie, cea care duce şi ne apropie de Dumnezeu. Traiectoria respectivă are şi ea o serie de restricţii, pentru că, în caz contrar, nu te poţi apropia de Dumnezeu. Unii dintre noi, mai cu seamă tinerii, înţeleg greşit apropierea de Dumnezeu prin dragoste. Dar ea este virtutea de căpătâi, dragostea este însuşi Dumnezeu, ea înnobilează toate lucrările omului, după Apostolul Pavel.

Sfinţii Părinţi spun că începutul schimbării în bine, în viaţa fiecărui credincios, este cunoaşterea de sine şi lupta cu patimile. Creştinismul ortodox se deosebeşte radical de celelalte curente religioase, în special de cele creştine, care fug de adevăr şi încearcă să aducă oamenii la Dumnezeu pe căi mai ocolitoare. Adevărul este unul, prin urmare, una este şi calea ce duce la mântuire. Lupta cu patimile este o artă. Pentru a atinge obiectivul propus se cere perseverenţă, stabilitate, dorinţă, efort etc.

Ştim, de la Sfinţii Părinţi, că aceste lucruri se obțin anevoie de cei slabi în credinţă şi cu uşurinţă de cei tari. Ce înseamnă neputinţa omului şi lucrarea puterii lui Dumnezeu? Creatorul e acela care stă la uşa inimii noastre şi bate aşteptând să i se deschidă, dar atât de mult contează voinţa noastră în ochii lui Dumnezeu, încât El, din dragoste faţă de noi şi respect faţă de această voinţă liberă, nu forţează această uşă pentru a intra, aşa cum ar putea s-o facă. Deşi mai vine şi în felul acesta şi, de regulă, intră în viaţa noastră cu dureri, necazuri, pierderi, scârbe, care ne trezesc, ne opresc şi ne eliberează de cele urâte. Dar, în majoritatea cazurilor, Mântuitorul stă şi aşteaptă ca noi înşine să Îi deschidem. Prin această deschidere a noastră pentru cuvântul lui Dumnezeu, El intervine şi întinde o mână dorinţei noastre de a încerca a ne cunoaşte. Ştiţi că filosofii, mai cu seamă cei antici, au scos întotdeauna în prim-plan cunoaşterea de sine ca pe o artă, ca pe un lucru în jurul căruia se învârte toată viaţa omului și care dă sens vieţii.

Și în creştinism cunoaşterea de sine este o artă ce determină calitatea vieţii creştineşti. Dacă omul nu-şi pune drept scop să se cunoască pe sine, ce se întâmplă? Ceea ce vedem noi adesea în noi înşine, precum şi în cei care ne înconjoară. Când nu ai scopul de a te vedea pe tine, în mod automat, începi să îi vezi pe alţii, pentru că ochii sufletului nu sunt îndreptaţi spre noi, ci spre cei din faţa noastră şi atunci suntem în ipostaza de a judeca, a condamna și a critica tot ce e în jurul nostru. Sfinţii Părinţi spun că, dacă am aduna toate forţele noastre sufleteşti pentru a ne vedea pe noi înşine, nu am mai avea timp a vedea şi pe alţii. Aceasta nu presupune o indiferenţă socială. De obicei, se mai spune: „măcar să crape pământul în şapte, eu am viaţa mea şi nu mă interesează ce se întâmplă în jur”. În creştinism nu există o astfel de atitudine, pentru că vine în contradicție cu însuşi Duhul învăţăturii. Noi suntem într-o religie socială, pentru că trăim în comunitate şi aceasta contează foarte mult. Mântuitorul ne vorbeşte despre aproapele nostru şi cât de mult contează atitudinea noastră faţă de el, care ar trebui să fie în acord cu voinţa lui Dumnezeu. Pentru că orice lucru bun făcut față de un om este adresat lui Dumnezeu. Marea problemă este că ne lipseşte autocritica; noi avem timp să îi judecăm pe toţi, şi nu ne vedem pe noi. Acest lucru ne-ar ajuta foarte mult în lucrarea de înfrânare.

Un tânăr poate fi înfrânat şi trebuie să fie înfrânat, pentru că nu este o dorinţă a Bisericii, nu este un moft al unui părinte duhovnicesc, al mamei sau al tatei. De la creaţie este pus în firea fiecărui om să aibă această calitate – înfrânarea, acea zăbală în gura calului, cum spun Sfinţii Părinţi, asociind trupul cu calul, iar puterea minţii asupra gândului cu această zăbală, căpăstru, prin care este astâmpărat calul. Prin asociere cu această imagine de cal şi călăreţ Sfinţii Părinţi fac o paralelă între suflet şi trup, care redă viziunea ortodoxă faţă de ceea ce înseamnă sufletul care domină trupul, dar care împreună sunt un întreg. De ce moartea este atât de nefirească? Pentru că ea nu a fost programată de Dumnezeu.

Moartea nu intra în planul lui Dumnezeu; ea este rezultatul păcatului, precum spunea Sfântul Apostol Pavel. Această separare forţată a sufletului de trup este simţită de toată natura umană ca o catastrofă şi numai atunci când va fi învierea de Apoi, în ziua judecăţii, când sufletele se vor uni din nou cu trupurile, abia atunci va fi adevărata stare de plinătate: când sufletul şi trupul vor fi împreună în veşnicie. Ca să facem reală această idee, este nevoie, în primul rând, de multă credinţă.

De regulă, tinerii şi începătorii au foarte multă râvnă, dorinţă… Cei care au încercat să lase fumatul, au văzut cât de simplu pare la început şi cât de greu e, de fapt. După câteva ore organismul dependent de tutun începe să ceară, iar tu trebuie să găseşti în tine putere să spui nu! atunci când trupul, sufletul şi inima zic contrariul. Sfinţii Părinţi au o vorbă: cea mai grea patimă este cea care mă chinuie pe mine. Pentru că, dacă am discuta, unii au să spună că cea mai grea patimă este dependenţa de droguri, alţii au să spună că e dependenţa de alcool, de tutun, de mâncare, de băutură, de curvie etc. Fiecare, în felul său, poate să ierarhizeze gradul de pericol al patimilor. Dar cel care a încercat odată să se oprească de la ceva urât ştie că cel mai greu e să te lupţi cu ceea ce te chinuie pe tine.

Dacă eu nu consum alcool, poate să mi se pună în faţă tone întregi şi să-mi spună că e gratuit, oricum o să trec pe alături şi o să mă duc în treaba mea, pentru că nu am absolut nicio dorinţă să privesc, cel puțin, în direcția ceea. Sau dacă totuşi privesc, rămân cu inima intactă, liniştită… Însă cine e stăpânit de această patimă, e destul să vadă undeva o sticlă şi, involuntar, apare gândul cum să-și satisfacă dorinţa nestăvilită. Eu v-am adus un exemplu, dar fiecare dintre dumneavoastră îşi poate răspunde la întrebările care îl frământă. Astfel, marele nostru pericol e că avem o încredere deosebită în forțele proprii. Ne gândim adesea: sunt încă tânăr, nu se va întâmpla nimic, de această dată îmi permit, iar după aceea mă duc la părinte, mă spovedesc, el este înţelegător, mă primeşte, mă iartă, pe urmă o să mai vedem, poate o să mă mai temperez, mai îmbătrânesc… Aceasta este o cursă care ne lipseşte de atâtea daruri ale lui Dumnezeu; nu în sensul că ne dorim să fim dăruiţi şi hărăziţi de Dumnezeu cu ceva mai special, ci că ne lipseşte de frumuseţea acestei vieţi. Viaţa este într-adevăr frumoasă. Cine spune că viaţa pământească nu este frumoasă şi trebuie trăită aşa, cumva, să treacă mai repede, greşeşte, pentru că vine în contradicţie cu cuvântul lui Dumnezeu. El a făcut această viaţă şi această lume frumoasă ca o dovadă a iubirii Lui faţă de creaţie şi ca un îndemn la cele mai înalte şi mai frumoase care vor fi dincolo. Însă, pentru a trăi frumos această viaţă, trebuie să facem în aşa fel, încât nimic din cele de aici să nu ne domine pe noi. La Apostolul Pavel întâlnim o învăţătură: cel care are o femeie să se comporte ca şi cum nu ar avea-o! Adică în ce fel? Să fii indiferent față de ea? Să nu îţi pese de problemele soţiei? Nu! Nu vorbeşte despre bani sau despre bunuri materiale, care e firesc să existe, dar despre atitudinea noastră față de ele; să ne comportăm de parc- nu le-am avea.

Până şi cel mai drag om, soţia, trebuie să aibă atitudinea unui adevărat creştin. În familie trebuie să domine o asemenea stare de spirit, să fie în aşa fel, încât nimic din ceea ce este în această viaţă, din ceea ce avem şi ne bucurăm să nu devină obstacol în drumul nostru spre Dumnezeu. În Vechiul Testament, când dreptului Iov i-a fost mai greu şi avea nevoie să-l sprijine şi să-i spună: hai să răbdăm, că Dumnezeu ne-a dat copii, i-am pierdut; Dumnezeu ne-a dat averi, dar le-a luat, soţia l-a părăsit. În loc să zică, “Dumnezeu e bun, ne va mai da”, nu, a fost invers. Ea îl îndemna să Îl blesteme pe Dumnezeu: „Uite ce ţi-a făcut, ţi-a luat totul”.

Nu spun astea ca să jignesc pe cineva sau că aşa fac numai femeile… În acelaşi sens, Sfântul Apostol Pavel vrea să ne spună că nimic din ce avem în această viaţă, începând de la bunurile materiale care ne înconjoară până la cei mai scumpi şi dragi oameni care sunt prezenţi în viaţa noastră şi ne-o fac frumoasă, nu trebuie să devină un obstacol în drumul spre Dumnezeu. De ce? Pentru că, spre deosebire de alte religii, în creştinism împărăţia lui Dumnezeu nu este raiul așa cum îl credem noi; că aici e lumea pământească, trăim, murim, şi dincolo e o poiană frumoasă cu pomi, cu păsări, cu flori, cu izvoare, şi acolo facem tratament. Nu! Hristos propagă o concepţie nouă în lume şi spune că Împărăţia lui Dumnezeu este în inima voastră, în voi. După cum spunea Sfântul Simion Noul Teolog, cine vrea ca după moarte să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu trebuie sa înceapă în această viaţă. Greșește cine crede că aici va trăi aşa şi aşa, iar dincolo, când va ajunge, va zice: „Doamne, sunt slab, Tu eşti puternic, fă cumva să ajung acolo unde ar fi bine”. Nu se va întâmpla așa; Dumnezeu n-ar face acest lucru, întrucât ne iubeşte pe toţi, iar noi nu vom fi compatibili cu cei din Împărăţia lui Dumnezeu. În chimie, să zicem, sunt elemente compatibile şi incompatibile, dar nu poţi să amesteci orice şi să obții o masă omogenă. Aşa este şi în viaţa spirituală: dacă sufletul nostru nu conține nimic din ceea ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu, oricât de mult am crede noi că El poate, cu un efort, să ne facă părtaş la frumuseţile raiului, nu este posibil. Iată, poate, răspunsul la întrebarea pe care ne-o adresează unii: voi spuneţi că Dumnezeu este iubire, dar, în acelaşi timp, că toţi păcătoşii vor merge în iad. Cum se împacă aceste două lucruri? Pornim de la faptul că, dacă omul n-a adunat în sufletul lui nimic din ceea ce înseamnă Împărăţia lui Dumnezeu, dincolo, pur şi simplu, nu se poate regăsi. De aceea vă spunem că numai în creştinism îndumnezeirea este posibilă din această viaţă, înțelegând prin aceasta că tot efortul nostru aici, pe pământ, are un scop bine determinat, și anume, încercarea de a ne asemăna cu Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că îl avem pe acel om adevărat şi, în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat, Mântuitorul Iisus Hristos, care S-a născut printre noi şi ne-a arătat că este posibil aici, în această viaţă, să începem schimbarea în bine, în drum spre Dumnezeu.

Episcopul Ambrozie (Munteanu)

Continuare în numărul viitor

Altarul Credinței 7-8, 2013