Duminica după Botezul Domnului la Mănăstirea Suruceni

„Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16). 

Duminica după Botezul Domnului a reunit în rugăciune obştea Mănăstirii Suruceni și credincioșii veniți pentru a participa la Sfânta Liturghie. Această Duminică încheie șirul sfintelor sărbători începute cu Naşterea Dumnezeiescului Prunc, continuate cu Tăierea împrejur şi încununate cu Botezul Său în Iordan. Iar fragmentul evanghelic al Duminicii ne relatează despre începutul propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, Lumina lumii şi a vieţii veşnice.

„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” – acestea au fost cele dintâi cuvinte ale propovăduirii Mântuitorului Hristos. Fără pocăinţă nu putem avea viaţă înnoitoare, mântuire și nici intrare în Împărăţia cerurilor.

Este imposibil însă să pășim pe calea pocăinței, înainte de a ne întâlni cu Dumnezeu. Nu putem conștientiza starea noastră de păcătoşenie, înainte de a vedea lumina Împărăţiei lui Hristos. În acest sens, putem spune că atâta vreme cât într-o cameră nu pătrunde lumină, nu vom  observa praful care există în ea.  La fel se întâmplă şi cu sufletul nostru.

Părintele Rafail Noica ne spune: „Pocăinţa este întoarcere de la moarte la viaţă. Pocăinţa începe numai în măsura în care avem harul Duhului Sfânt, fiindcă omul, fiind în întuneric şi necunoscând lumină, nu ştie ce este lumina, dar nici întunericul. Numai în măsura în care lumina harului deschide înţelegerea inimii omului, prin viziunea asta, fie ea viziune în sensul deplin al cuvântului, fie ea o înţelegere mai tăinuită, dar totuşi un fel de „viziune“, numai în măsura acestei viziuni omul este în stare să vadă întâi întunericul, întunericul în care zace. Numai văzând diferenţa între lumina adevărată şi întuneric putem să vedem cât zăcem în întuneric.”

Astfel, pocăinţa nu reprezintă remuşcările interioare și deplângerea trecutului, ci o convertire şi o recentrare a vieţii noastre pe Mântuitorul Hristos. Pocăință adevărată presupune schimbarea radicală a gândirii păcătoase, care ne influența și ne dădea o direcție greșită, înseamnă a nu mai amâna schimbările necesare pentru un timp nedeterminat, căci Împărăţia cerurilor s-a apropiat (Matei 3, 2).

„Hristos știe, an după an, că nu e timp de pierdut. Că firea omului e marcată de demisia din omenie și fuga după spectacular. Că pentru a-i vorbi despre Împărăția cerurilor e nevoie să o aduci mereu în mijlocul lor. Pentru aceea ne-a lăsat Dumnezeiasca Liturghie. Pentru ca să-L vedem, să-L mâncăm și să-l bem, să ne hrănim din Viața Lui. De care însă nu putem să ne bucurăm fără pocăință. Fără smerenia înțelegerii și asumării greșelilor săvârșite”, ne îndeamnă părintele Constantin Necula.

„Căinţa nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu… Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui Hristos…” (IPS Kallistos Ware)

Sursa: https://manastireasuruceni.md/