“Fiecare cuvânt al rugăciunilor pentru cel răposat este ca un strop de apă dat unui om însetat”

Cât de importantă este pomenirea celor răposaţi în cadrul Sfintei Liturghii se poate vedea din următoarea întâmplare: înainte de a fi acoperite moaştele Sfântului Teodosie din Cernigov (1869), ieromonahul (renumitul stareţ Alexei din pustia Goloseyevsky, din Lavra Kievului, răposat în 1916) care săvârşea reînveştmântarea moaştelor, fiind ostenit şi aţipind acolo, lângă moaşte, îl văzu înaintea lui pe sfânt, care îi spuse: „îţi mulţumesc pentru cât te trudeşti cu mine.

Te mai rog însă ca, atunci când vei săvârşi Sfânta Liturghie, să-i pomeneşti pe părinţii mei” – şi îi spuse numele lor (preotul Nikita şi Maria). „Dar cum se face că tocmai tu, o, sfinte, îmi ceri mie să mă rog, când tu însuţi te afli înaintea Tronului ceresc şi mijloceşti oamenilor mila lui Dumnezeu?“, întrebă ieromonahul. „Da, este adevărat“, răspunse Teodosie, „dar prinoasele aduse la Sfânta Liturghie au mai multă putere decât rugăciunile mele.”

Aşadar, atât panahida, cât şi rugăciunea personală făcută acasă pentru cei răposaţi le sunt de mare folos acestora, ca fapte bune săvârşite întru pomenirea lor, precum şi pomenile şi contribuţiile aduse Bisericii. Dar deosebit de binefăcătoare sunt pentru ei pomenirile din timpul Sfintei Liturghii. S-au petrecut multe apariţii ale răposaţilor care confirmă acest lucru. Mulţi dintre cei care au murit pocăindu-se, dar nu au mai apucat să o vădească pe când erau încă în viaţă, au fost izbăviţi de chinuri şi au dobândit odihna. Biserica înalţă mereu rugăciuni pentru cei răposaţi, iar la praznicul Pogorârii Sfântului Duh, în cadrul vecerniei, are rânduite rugăciuni speciale chiar şi pentru „cei din iad“.

Sfântul Grigorie cel Mare, răspunzând în Dialogurile sale la întrebarea: „Există ceva anume care le poate fi de folos sufletelor după moarte?“, învaţă: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa ce ne mântuie, aduce mari foloase sufletelor, chiar şi după moarte, cu condiţia că păcatele lor să fie dintr-acelea care se pot ierta şi în viaţa de apoi. Din această pricină, unele suflete de răposaţi vin şi se roagă să fie pomenite la Sfânta Liturghie… Bineinţeles că cel mai sigur lucru este să facem noi înşine, chiar din timpul acestei vieţi, ceea ce ne-am dori să facă alţii pentru noi, după ce vom muri. Mult mai uşor este să ieşi de aici liber, decât să-ţi doreşti libertatea, după ce deja ai fost pus în lanţuri. De aceea ar trebui să defăimăm această lume din toată inima, ca şi cum toată slava ei s-ar fi trecut deja, şi să ne aducem în fiecare zi prinosul de lacrimi Domnului, prin Jertfa Sfântului Său Trup şi a Preacuratului Său Sânge. Această Jertfă are singura puterea izbăvirii sufletului din moartea veşnică, pentru că în chip mistic ne dezvăluie, fiecăruia, moartea Celui Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu” (Dialog. IV, 57, 60, pp. 266, 272-273).

Sfântul Grigorie aduce mai multe exemple de răposaţi care s-au arătat celor vii cerând sau mulţumind pentru Săvârşirea Sfintei Liturghii spre odihna lor; apare chiar şi un caz în care soţia unui deţinut, crezându-l mort, se ruga preoţilor ca în anumite zile să împlinească Sfânta Liturghie pentru el; întors din captivitate, fostul deţinut i-a povestit soţiei cum, în anumite zile, era dezlegat de lanţuri – zile care s-au vădit a fi tocmai acelea în care Sfânta Liturghie era săvârşită spre pomenirea lui (Dialog. IV, 57, 59, pp. 267, 270)

Protestanţii consideră, în general, că rugăciunile Bisericii pentru răposaţi sunt incompatibile cu realitatea că noi, oamenii, avem a ne afla mântuirea în timpul acestei vieţi în primul rând: „Dacă poţi fi mântuit prin Biserică şi după moarte, atunci ce rost mai are să te chinui sau să cauţi credinţa în timpul vieţii? Hai să mâncăm, să bem şi să ne veselim“… Sigur, nimeni dintre cei cu o asemenea viaţă nu şi-au dobândit mântuirea prin rugăciunile Bisericii; evident că un asemenea argument este destul de superficial, dacă nu chiar ipocrit. Rugăciunile Bisericii nu-i pot izbăvi pe cei care nu-şi doresc mântuirea sau care nu s-au luptat defel în timpul vieţii spre dobândirea celor de sus. Într-un anume sens, s-ar putea spune că rugăciunea Bisericii sau cea personală, a unui creştin, pentru un răposat, vine ca rezultat al vieţii răposatului: nimeni nu se va ruga pentru el, dacă el nu a făcut nimic care să-i îndemne pe cei rămaşi în viaţă să o facă dupa moartea lui.

Şi Sfântul Marcu al Efesului discuta această problemă a rugăciunii pentru răposaţi şi a îmbunătăţirii produse astfel asupra stării lor, citând drept exemplu rugăciunea Sfântului Grigorie Dialogul pentru împăratul roman Traian, rugăciune inspirată de o faptă bună pe care acest împărat păgân a săvârşit-o cândva.

Ce anume putem face noi pentru cei răposaţi?

Oricare dintre cei care vor să-şi manifeste iubirea pentru cei răposaţi şi să le fie de un real folos, cel mai bine îşi pot împlini dorinţa rugându-se pentru ei, mai cu seamă pomenindu-i la Sfânta Liturghie, atunci când miridele scoase pentru vii şi pentru adormiţi sunt lăsate să cadă în Sângele Domnului, iar preotul se roagă: „Curăţeşte, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit acum, prin Preascump Sângele Tău, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi“.

Nu putem face nimic mai bun sau mai de preţ pentru răposaţi decât să ne rugăm, pomenindu-i cu prinoase la Sfânta Liturghie, în veşnică nevoie sunt ei de sprijin prin rugăciune, şi mai cu seamă în vremea celor patruzeci de zile, când sufletul o porneşte pe calea spre sălaşurile de veci. Trupul nu mai simte nimic atunci: nu-i mai vede pe cei dragi adunaţi în jurul lui, nu mai simte mireasma florilor, nu mai aude cântările de înmormântare. Dar sufletul simte rugăciunile rostite pentru el, este mulţumitor celor care le săvârşesc şi, duhovniceşte, le este apropiat acestora.

O, rude şi prieteni ai celui răposat! Faceţi pentru el ceea ce-i este de trebuinţă şi vă stă tuturor în putere! Nu vă cheltuiţi banii cu împodobirea pe dinafară a sicriului şi a mormântului, ci cheltuiţi-i spre ajutorarea celor aflaţi în nevoi, întru pomenirea celui drag, care a răposat, cheltuiţi-i cu lucrarea Bisericii, care se poate îngriji de sufletul lui.Toţi avem de urmat aceeaşi cale: şi noi vom avea trebuinţă, odată, să fim pomeniţi în rugăciuni! Să fim deci noi înşine milostivi cu cel răposat.

Când ţi-a răposat cineva, dă de ştire cât mai repede unui preot, să poată citi „Rugăciunea de ieşire a sufletului“, care s-a rânduit să se citească fiecărui creştin ortodox îndată după moarte, încearcă, dacă se poate, să împlineşti slujba înmormântării într-o biserică şi mereu să citească cineva „Psaltirea” la căpătâiul celui răposat, până la îngropare.

Nu trebuie mare pompă în timpul slujbei, dar negreşit înmormântarea trebuie săvârşită în întregime, fără omisiuni; nu te gândi la tine sau la confortul tău, ci gândeşte-te la cel răposat, de care să te desparţi pentru totdeauna.

Când se întâmplă să fie mai mulţi răposaţi în biserică, în acelaşi timp, nu refuza dacă cineva propune ca slujba să se săvârşească pentru toţi la un loc. Căci este chiar mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în acelaşi timp: rugăciunea tuturor celor adunaţi acolo va fi mult mai vie decât dacă s-ar sluji de mai multe ori, succesiv, în mare grabă, cu neatenţie şi cât mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru că fiecare cuvânt al rugăciunilor pentru cel răposat este ca un strop de apă dat unui om însetat.

Foarte important este să rânduieşti imediat şi pomenirea la Sfânta Liturghie pentru toată durata următoarelor patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde Sfânta Liturghie este săvârşită zilnic, toţi cei care s-au înmormântat acolo sunt pomeniţi vreme de patruzeci de zile. Dar dacă înmormântarea s-a săvârşit într-o biserică unde nu au loc slujbe zilnic, rudele ar trebui să rânduiască aceste pomeniri oriunde se săvârşeşte Sfânta Liturghie în fiecare zi. Bine este să se trimită şi prinoase spre pomenire pe la mănăstiri, sau la Ierusalim, unde rugăciunea este neîncetată la Sfintele Locuri. Dar pomenirea de patruzeci de zile trebuie rânduit să fie începută imediat după moarte, când sufletul se află în cea mai mare nevoie de ajutor prin rugăciune şi de aceea pomenirile trebuie începute în cel mai apropiat loc unde se fac slujbe zilnic.

Să ne îngrijim de cei care au plecat în lumea de dincolo înaintea noastră, ca să putem face pentru ei tot ce ne stă în puteri, având în minte că „Fericiţi sunt cei milostivi, că aceia se vor milui”!

Extras din: Parintele Serafim Rose,  „Sufletul după moarte”, Editura Tehnopress, 2003