„O, oameni, voi ai cui sunteţi?” Duminica a XXIII-a dupa Cincizecime la Mănăstirea Suruceni

Oamenii se ceartă pentru avuţiile pământului, şi cearta lor istovitoare şi zadarnică nu are sfârşit. O, oameni, voi ai cui sunteţi? Oile se războiesc pentru iarba pe care o pasc; stă uimit stăpânul turmei şi al pajiştii şi priveşte cum turma, care e a lui, se ceartă pentru pajişte, care e tot a lui. O mulţime de lucruri ţin minte oamenii, dar pe unul îl uită întotdeauna, ori de câte ori li s-ar spune: că fără nimic au intrat în această lume şi fără nimic vor ieşi din ea. (Sfântul Nicolae Velimirovici)

Duminica a XXIII-a după Cincizecime a reunit în rugăciune obștea Mănăstirii Suruceni și credincioșii veniți să participe la Sfânta Liturghie. Pericopa evanghelică din această Duminică ne vorbește despre două personaje: un bogat, căruia nu i se dă nici măcar numele, și un om sărac și bolnav, pe nume Lazăr. Această deosebire ne trimite cu gândul la cuvintele rostite de Dumnezeu prin Psalmist: „Nu voi pomeni numele lor pe buzele Mele” (Psalm 15, 5), pe când drepților le spune Domnul: „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10, 20).”

Ce rău a făcut bogatul, încât Dumnezeu să nu-i pomenească numele? Nu este învinuit nici de furt, nici de mărturie mincinoasă, nici de ucidere, nici de necredință și nici că și-ar fi agonisit averile prin nedreptate. Dar, de fapt, de ce să-l mai învinuiască Dumnezeu, când vina lui stă vie înaintea porții casei sale: un om sărac, pe nume Lazăr, care pătimea din cauza bolii și a sărăciei. Deși se afla chiar la poarta casei sale, bogatul nu-l vedea, fiind prea prins în grijile lumești.

”Bogatul era satisfăcut de bunurile acestei lumi, de care se bucura din plin, şi considera că totul constă în bunăstarea materială pe care i-o procurau banii. Din păcate, acesta este şi idealul civilizaţiei în care trăim, care îi celebrează pe cei bogaţi. Intr-un mod sau altul suntem cu toţii asemenea bogatului din Evanghelia de astăzi, ispitiţi fiind să ne mulţumim cu viaţa noastră de zi cu zi, cu reuşitele noastre pământeşti, cu bună-starea relativă în care trăim… (…) Dacă sărăcia, necazurile şi greutăţile nu reprezintă pentru noi ceva care să ne facă să redescoperim în inimă alte bunuri şi un ataşament faţă de un alt fel de bogăţii, precum cele din împărăţia lui Dumnezeu, dacă în ceea ce ne priveşte, lipsa bunurilor din lumea aceasta nu înseamnă decât regretarea lor şi invidierea celor care le au, precum şi o mentalitate plină de ranchiună, de răutate, ei bine, atunci suntem şi noi asemenea bogaţilor nemilostivi sau poate chiar mai răi decât ei, ” ne spune Arhim. Placide Deseille.

Parabola ne cheamă să privim cu mai multă atenție la cei din jurul nostru și să înțelegem că întâlnirile cu oamenii nu sunt întâmplătoare. Drumul vieții fiecăruia dintre noi se întrepătrunde cu drumurile celorlalți, iar aceste întâlniri nu sunt întâmplătoare. Ele ne oferă prilejul de a-i întâlni pe cei de lângă noi și de a le fi de folos prin ajutorul pe care îl putem oferi. În felul acesta, suntem chemați să devenim, după exemplul lui Hristos, oameni ai bunătății, ai dragostei, ai atenției, ai milostivirii, ai compasiunii și ai răbdării. Toate aceste întâlniri și evenimente ne pregătesc și ne șlefuiesc sufletește, ajutându-ne să ne asemănăm tot mai mult cu Fiul lui Dumnezeu și să ne împlinim adevărata vocație: aceea de a deveni fii și fiice ale lui Dumnezeu.

„Când citim această pildă, gândim mereu la Lazăr și la bogat, gândim la alții: dar ce-ar fi dacă această pildă ne-ar viza pe noi? Nu ne asemănăm noi cu acest om bogat? Ce bogăție nemăsurată a cunoașterii duhovnicești avem! Îl cunoaștem pe Dumnezeu; L-am cunoscut pe Hristos: învățătura Lui ne-a fost descoperită; Tainele Lui ne-au fost date: harul Său sălășluiește în noi, Duhul Sfânt suflă în Biserică – și totuși rămânem autosuficienți, închiși, căutând să trăim în tihnă, hrănindu-ne din această bogăție pe care Domnul ne-a dăruit-o. (…) Știm prea multe, suntem prea bogați; sfinții de demult, „neștiutori”, care nu aveau acces la mulțimea cărților pe care noi le putem citi, auzind uneori un singur cuvânt evanghelic, zideau pe acesta sfințenia unei vieți întregi. Iar noi citim, citim, ascultăm, ne rugăm – și sfințenia nu crește între noi, pentru că suntem zgârciți, ca acel bogat care dorea să păstreze totul pentru sine, căruia nu-i păsa de alt om”, ne spune Mitropolitul Antonie de Suroj.

Sfinții au trăit deplin cele două mari porunci ale Evangheliei: iubirea absolută față de Dumnezeu și dăruirea jertfelnică pentru aproapele. Prin viața lor, ei au demonstrat că sfințenia nu înseamnă izolare, ci o unire profundă cu Creatorul, care se revarsă în mod firesc în iubire, ajutor și compasiune față de oameni. Un asemenea exemplu de dăruire și statornicie în credință îl reprezintă Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, pe care îl prăznuim în această zi. Deși se bucura de o poziție înaltă în societate, nu a pus preț pe rangurile și onorurile lumești, nici pe bogăția pământească, pe care a împărțit-o celor săraci. Adevărata sa bogăție a fost dragostea pentru Hristos și năzuința spre Împărăția cerească.

În cadrul Sfintei Liturghii, numeroși creștini s-au împărtășit cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sursa: https://manastireasuruceni.md/