Ortodoxia în Franța. Sarah Bonh: Îi mulțumesc lui Dumnezeu, care prin mila Sa mi-a călăuzit pașii la credința care fără nicio îndoială îmi fusese menită - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Ortodoxia în Franța. Sarah Bonh: Îi mulțumesc lui Dumnezeu, care prin mila Sa mi-a călăuzit pașii la credința care fără nicio îndoială îmi fusese menită

9:13, vineri, 8 august, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Îi mulțumesc lui Dumnezeu, care prin mila Sa mi-a călăuzit pașii la credința care fără nicio îndoială îmi fusese menită

M-am născut într-o regiune pariziană dintr-o familie de francezi nepracticanți. În opinia mea, aceasta reprezintă destul de bine Franța; este de o mare diversitate – catolici, musulmani… –, iar în ceea ce îi privește pe creștini, majoritatea sunt botezați însă nu sunt credincioși. Acesta este, de altfel, drumul pe care l-am urmat și eu la începutul vieții. După ce, prunc fiind, am fost botezată, nu am auzit vorbindu-se despre Dumnezeu pentru o perioadă destul de îndelungată, până la vârsta de unsprezece ani, când setea de Dumnezeu a ieșit la suprafață. La început m-am apropiat de o prietenă catolică, împreună cu care am făcut catehism și cu care am mers la slujbele catolice. Însă această experiență nu m-a făcut să simt nimic lăuntric. După ceva timp, la vârsta de paisprezece ani, am întâlnit din voia bunului Dumnezeu o prietenă româncă, Ștefania, care locuia în Franța de la vârsta de șase ani. Ea, împreună cu întreaga sa familie, au fost o adevărată binecuvântare. Am mers împreună la o slujbă în biserica din Limours a Mitropoliei Române Occidentale și nu pot spune că din întâmplare, ci mai degrabă din harul lui Dumnezeu.

Căutarea lui Dumnezeu a început, cred, prin rugăciuni scurte spuse seara înainte de culcare și câteva Sfinte Liturghii. Trebuie să recunosc faptul că la început eram cuprinsă de ispite precum să nu mă duc la biserică pentru a dormi mai mult, sau din tot felul de motive gândite cu mintea și nu cu inima. Această luptă este departe de a fi terminată, însă are meritul de a mă fi adus mai aproape de Dumnezeu. Am fost ajutată foarte mult de familia de români a prietenei mele, care mi-a oferit prima mea Biblie, care mă ia la fiecare slujbă și care m-a încurajat foarte mult duhovnicește. Dumnezeu mi-a oferit șansa de a-l cunoaște și pe minunatul părinte Nectarie, care în prezent este stareț la Mănăstirea Crasna. Acesta este unul din principalii fondatori ai bisericii ortodoxe din Limours, unde a și locuit pentru o vreme. Devenind părintele meu duhovnicesc, mi-a transmis cu bunătate și dulceață o învățătură despre viață, ajutându-mă foarte mult, cu îndrumarea Domnului nostru, să îmi croiesc calea către Ortodoxie, către Dumnezeu. Cel mai adesea am mers la Limours, fiind prima biserică ortodoxă cu care luasem contact și mai ales prima biserică ce mi-a pătruns în suflet atât de mult, încât m-a făcut să vreau să mă întorc la ea pentru a menține aprinsă această făclie interioară. De altfel mama, deși botezată în catolicism, a simțit și ea o pace lăuntrică, o iubire și o căldură intensă în biserica din Limours, sentimente pe care nu le mai simțise niciodată până atunci. Iar ceea ce este straniu este că în primele dăți când am mers la această biserică, deși aproape întreaga slujbă era oficiată în limba română iar eu nu cunoșteam această limbă, am simțit totuși imediat puterea adusă de o credință nestăvilită și dulceața provenită din iubirea pe care o emană Ortodoxia. În plus, am avut acces la numeroase cărți ortodoxe la biblioteca din Limours sau în alte părți. Apoi, cu binecuvântarea Domnului, am putut merge în România de mai multe ori, ceea ce mi-a schimbat viața în mod considerabil, mai ales datorită celor câteva luni petrecute la mănăstirile Crasna și Bujoreni. Am găsit acolo o dragoste și o comuniune cu Dumnezeu mai puternice decât orice altceva și o pace interioară pe care nu o pot descrie. Cred că aceasta a fost cu adevărat prima dată în viață când bucuria mea nu a fost superficială sau umbrită de un element exterior.

Acest parcurs s-a realizat foarte natural și progresiv, conducându-mă la punctul de referință al noii mele vieți, ungerea cu Sfântul și Marele Mir. Reprezentând în același timp un rezultat, un început și o continuitate, se poate spune că am devenit cu adevărat parte integrantă a Bisericii ortodoxe pe 27 noiembrie 2011, la vârsta de 16 ani. Acesta a fost pur și simplu un apel al inimii, ceva evident. În acea zi, mi-am ales prenumele de botez împreună cu părintele duhovnic și nașa mea. În prezent, mă apropii de Sfânta Împărtășanie ca roaba lui Dumnezeu Teodosia – o fecioară și muceniță de 17 ani care și-a convertit familia. Am putut împărtăși această bucurie cu sora mea, mama, bunica, două prietene creștine și familia Ștefaniei, care este de asemenea și nașa mea. Poziția familiei mele a trecut de la bucurie la indiferență sau chiar la dezacord, însă respectându-mi întotdeauna libertatea.

De altfel, acesta este avantajul țării noastre, al Franței: faptul că, în general, religiile și cultele sunt destul de respectate. Francezii sunt adesea foarte deschiși și receptivi în privința discuțiilor despre Dumnezeu, deși nu sunt întotdeauna convinși; rareori sunt închiși din acest punct de vedere. Au apărut din ce în ce mai multe parohii ortodoxe și mănăstiri în Franța și în țările occidentale ale Europei – Anglia, Elveția –, deși e drept că bisericile cele mai importante sunt concentrate în marile orașe. Numărul bisericilor ortodoxe în care se slujește în franceză este destul de restrâns, dar se află în creștere. În plus, accesul la cult și ocaziile de întâlnire sunt numeroase. Există un Institut de Teologie Ortodoxă în Paris unde putem asista la cursuri, există asociații de tineri, cum este Nepsis. Acestea organizează și tabere în care am avut și eu ocazia să particip vara trecută. Este o experiență uimitoare, care îți dă încredere și arată că ortodoxia adună tineri diferiți, a căror iubire și credință sunt de netăgăduit. Fără să mai punem la socoteală că există din ce în ce mai mulți preoți francofoni, ceea ce m-a ajutat să mă spovedesc în mod regulat, să mă împărtășesc, să asist la conferințe sau să cer o slujbă de binecuvântare a casei cu o mai mare ușurință. Toate acestea sunt sprijin pentru credință și ocazii pentru a fi activ în cadrul Bisericii.

Putem spune că Franța, într-o anumită măsură, nu împiedică nici practica, nici traiul în voia lui Dumnezeu. În schimb, am impresia că atmosfera spirituală a Franței este uneori un obstacol, cel puțin pentru mine, care sunt foarte sensibilă la mediul care mă înconjoară. De exemplu, atunci când le-am spus prietenilor mei că sunt ortodoxă, uimirea și privirile lor m-au făcut să-mi pun la îndoială credința. Însă, în orice caz, nu mă plâng: sunt conștientă că tentații sunt peste tot și că aceasta nu este nimic în comparație cu persecuțiile creștinilor din Siria, de exemplu.

În general, credința mea nu a ridicat niciodată probleme; s-au mai făcut glume pe seama mea, sau mai degrabă m-am confruntat cu lipsa unor cunoștințe legate de credința și practicile mele. Îmi amintesc de o prietenă de la universitate care, atunci când i-am spus că sunt ortodoxă, a rămas șocată câteva clipe înainte de a mă întreba dacă sunt sau nu „teroristă”. Am putut remarca în școlile noastre, într-o țară care își spune laică, faptul că profesorii nu au niciun interes de a se închina lui Dumnezeu în public, ci din contră, n-au nicio reținere să ia în râs credința sau să comită vreo blasfemie. Însă în întâlnirile mele am observat cu uimire că, deși unii nu cunosc deloc ortodoxia, mulți dintre ei devin curioși. De exemplu, atunci când îmi fac semnul Sfintei Cruci la începutul mesei, acest lucru atrage adesea întrebări, interes și cred că aceste discuții demonstrează o căutare lăuntrică.

Una dintre singurele mele supărări este cea că familia mea nu crede în Dumnezeu. Lăsând de o parte faptul că simt un decalaj între noi, mă întristez cu adevărat pentru ei, dar am încredere că Dumnezeu îi va lumina!

Nu am încă niște idei clare în ceea ce privește viitorul meu, însă, după ce am terminat primul an de psihologie, aș vrea să îmi obțin licența pentru a putea lucra mai târziu cu copiii. Cea mai mare dorință a mea este de a-mi clădi o familie și de a putea adopta copii. Domnul m-a binecuvântat cu iubirea împărtășită a lui Andrei, care a terminat masterul în teologie la București și astfel viitorul nostru va fi probabil în Romania. Având dorința de a ne lăsa în mâinile Domnului, așteptăm rugându-ne să vedem ce proiecte vor fi de împlinit și mai ales să putem face voia lui Dumnezeu.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Sarah Bonh
Traducere: Valentina Chiriac

Material publicat în numărul din acest an al revistei „Cuvinte către tineri”, editată de Mănăstirea Putna

Contact Form Powered By : XYZScripts.com