Predică la duminica a IV-a din Postul Mare – a vindecării fiului lunatic

Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-l pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi-n apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi scuturându-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mînă, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picoare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe. (Marcu 9:17-32)

Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor, şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte. De la începutul lumii şi al veacurilor, toate popoarele de pe pământ au crezut că lumea duhurilor există şi că duhurile nevăzute sunt adevărate. Cu toate acestea, multe popoare au luat-o pe o cale greşită în această privinţă, dând în mintea lor o putere mai mare duhurilor celor rele, decât celor bune şi, cu trecerea vremii, au făcut zei din duhurile cele rele, construind temple pentru ele, aducându-le jertfe şi rugăciuni şi bizuindu-se pe ele, pentru toate lucrurile. Cu trecerea vremii, multe popoare s-au lepădat cu totul de credinţa în duhurile cele bune şi au rămas numai cu credinţa în duhurile cele rele, sau în “zeii” cei răi, aşa cum îi numeau ei; aşa încât această lume părea ca o cursă de cai, unde oamenii şi duhurile rele se luau la întrecere. Duhurile cele rele chinuiau oamenii din ce în ce mai mult, şi i-au orbit, numai pentru a şterge  din mintea oamenilor orice gând de Dumnezeu, bun şi cu putere mare, dată de Dumnezeu duhurilor celor bune.

Şi în zilele noastre, toate popoarele de pe pământ cred în duhuri. Şi, în adevăr, această credinţă este corectă. Cei care nesocotesc lumea duhurilor, o nesocotesc, pentru că ei văd numai cu ochii lor trupeşti şi nu o pot vedea. Dar lumea duhurilor nu ar fi a duhurilor, dacă s-ar vedea cu ochii trupeşti. Atunci, fiecare om care are mintea deschisă şi inima neînvârtoşată de păcat, poate simţi în întreaga sa fiinţă, în fiecare zi şi în fiecare ceas, că noi nu suntem singuri în lumea aceasta, numai în tovărăşia naturii mute, a rocilor, plantelor, animalelor şi altor făpturi, elemente şi fenomene, ci, că sufletele noastre se află mereu în legătură cu lumea nevăzută, cu fiinţe nevăzute. Dar ei greşesc, scăpându-se de duhurile cele bune şi făcându-şi zei din duhurile cele rele, închinându-se lor.

Când Domnul Iisus a venit pe pământ, cu adevărat toate popoarele credeau în puterea răului şi în slăbiciunea a ceea ce este bun. Puterile cele rele stăpâneau lumea cu adevărat, aşa încât Însuşi Hristos a numit pe căpetenia lor, împăratul acestei lumi. Chiar şi ocârmuitorii evreilor au pus pe seama dracilor şi a puterii lor, toate lucrările cele Dumnezeieşti ale lui Hristos. Domnul Iisus a venit în lume ca să rupă şi să smulgă din rădăcină credinţa slabă a oamenilor în ceea ce este rău şi să semene credinţa în ceea ce este
bun în sufletele lor; credinţa în puterea atotcuprinzătoare a binelui şi în firea de nebiruit şi răbdătoare a binelui. Hristos nu a năruit, ci a întărit credinţa străveche, a oamenilor, în duhuri. Cu toate acestea, El a dezvăluit lumea duhovnicească, aşa cum este ea cu adevărat, şi nu aşa cum li se părea oamenilor, care se aflau sub puterea drăcească înşelătoare. Dumnezeul Cel bun, înţelept şi atotputernic, este Domnul atât al lumii duhovniceşti, cât şi al celei trupeşti, al lumii văzute şi al lumii nevăzute. Duhurile cele bune sunt îngerii şi este greu de spus care este numărul lor. Duhurile cele bune sau îngerii sunt cu mult mai puternici decât duhurile rele. De fapt, duhurile rele nu au nici o putere să facă ceva, dacă Atotvăzătorul Dumnezeu nu le îngăduie aceasta. Dar duhurile cele rele sunt de asemenea foarte numeroase.

Într-un singur îndrăcit din ţinutul Gadarenilor, pe care Domnul l-a vindecat, se sălăşluia o întreagă legiune – câteva mii de duhuri rele. Aceste duhuri rele au înşelat oameni şi popoare întregi în zilele acelea, tot aşa cum astăzi, acestea înşeală pe mulţi păcătoşi, că ar fi atotputernici; îi înşeală că, de fapt, aceste duhuri sunt singurii zei şi că nu mai există alţii în afară de ei, iar duhurile bune nu ar exista. Dar oriunde S-a arătat Domnul Iisus, aceştia au fugit de El cu groază. Ei au recunoscut în El atât puterea, cât şi judecata, care îi putea vădi, izgoni din lumea aceasta şi arunca în prăpastia iadului. Ei şi-au făcut de cap în lumea aceasta, cu îngăduinţa lui Dumnezeu; ei s-au năpustit asupra oamenilor, precum muştele în jurul hoitului şi au gândit că lumea aceasta era pentru ei un adăpost sigur, ca sălaş al lor şi loc de hrănire al lor.

Deodată, Purtătorul a tot binele, Domnul Iisus Hristos, S-a arătat înaintea lor şi ei au tremurat de frică şi au strigat: “Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8:29). Nimeni nu se înfricoşează de chinuire atât de mult cât se înfricoşează chinuitorul altora. Duhurile cele rele au chinuit oamenii vreme de mii de ani şi şi-au găsit plăcerea în aceste chinuiri. Dar, văzându-L pe Hristos, ei au tremurat înaintea celui mai mare chinuitor al lor şi erau gata să meargă din oameni chiar şi în porci, sau în oricare altă făptură, numai ca să nu fie izgoniţi cu totul din lumea aceasta. Dar Hristos nu S a gândit să-i alunge din lumea aceasta. Această lume este o lume a puterilor amestecate. Această lume este câmp de  luptă, în care oamenii trebuie să aleagă în chip conştient şi de bunăvoie: să-L urmeze pe Hristos Biruitorul, sau să-i urmeze pe dracii necuraţi şi înfrânţi. Hristos a venit ca Iubitor al oamenilor, pentru a arăta puterea binelui asupra răului şi pentru a întări credinţa oamenilor în bine – şi numai în bine.

Pericopa Evanghelică de astăzi povesteşte un exemplu, printre nenumărate altele, despre felul în care Domnul, în dragostea Lui pentru oameni, a descoperit încă o dată puterea binelui asupra răului, şi chipul în care S-a străduit El să întărească credinţa în bine, ca fiind atotputernic şi biruitor. Şi iată un bărbat din mulţime a strigat, zicând: Învăţătorule, ai milă de fiul meu, căci ste lunatic şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă. Această întâmplare este povestită de alţi doi Evanghelişti: Marcu (9:17-29) şi Luca (9:37-42). Ei adaugă unele amănunte despre boala tânărului. El era singurul fiu la tatăl său şi era posedat de duh mut. Când acest duh rău îl apuca, îl arunca la pământ şi tânărul făcea spume la gură şi scrâşnea din dinţi şi înţepenea. Săgeţile duhului celui rău erau îndreptate în acelaşi timp în trei direcţii: înspre om, înspre întreaga zidire a lui Dumnezeu şi înspre Dumnezeu Însuşi. Băiatul era “lunatic”.

Cum se poate aduce hulă lunii pentru boala omului? Dacă aceasta aduce nebunie şi muţenie într-un om, de ce nu face acelaşi lucru cu toţi? Diavolul nu se află în lună, ci în duhul cel rău, viclean care înşeală omul şi se ascunde: el învinuieşte luna pentru ca omul să nu-l învinuiască pe el. Diavolul caută în felul acesta să-l facă pe om să creadă că întreaga zidire a lui Dumnezeu este rea şi că diavolul vine la om din natură şi nu din duhurile cele rele, care au căzut de la Dumnezeu. Şi victimele lor sunt lovite la schimbările lunii, pentru ca oamenii să gândească: “Vezi, acest diavol vine din lună!” – şi, pentru că luna este de la Dumnezeu, urmează că acest diavol este de la Dumnezeu. Aşa sunt înşelaţi oamenii de către aceste fiare prea crude şi viclene. De fapt, tot ceea ce a zidit Dumnezeu este bun: şi întreaga zidire se află în slujba oamenilor, pentru ajutorul lor, iar nu pentru nimicirea lor. Deşi poate fi ceva care să împiedice mulţumirea trupească a omului, chiar şi aceasta este spre slujirea sufletului său, spre veselirea şi sporirea lui. “Ale Tale sunt cerurile şi al Tău este pământul; lumea şi plinirea ei Tu le-ai întemeiat” (Psalm 88:12). “Toate acestea mâna Mea le-a făcut … zice Domnul” (Isaia 66:2). Aşadar, cînd toate sunt de la Dumnezeu, toate trebuie să fie bune. Izvorul poate da numai atâta apă, câtă conţine; nu atâta cât nu are. În Dumnezeu nu se află nici un pic de rău; atunci, cum poate veni răul de la El, Izvorul numai a ceea ce este bun?

Mulţi oameni neştiutori numesc rău toată suferinţa. În realitate, nu toată suferinţa este rea, ci, există suferinţă care este lucrarea diavolului şi mai există suferinţă care este vindecătoare de rău, răul însuşi fiind duhul cel rău care lucrează în omul nebun şi necumpătat. Suferinţa şi nefericirea care au căzut asupra multor împăraţi ai Israelului, care au făcut ceea ce este rău în ochii Domnului, au fost lucrarea şi urmarea păcatului lor. Cu toate acestea, suferinţa şi nefericirea pe care Domnul le îngăduie să cadă asupra celor drepţi, nu este lucrarea diavolului, ci un leac, atât pentru cei drepţi, cât şi pentru cei din jurul acestora, care înţeleg că suferinţa lor este trimisă de la Dumnezeu pentru binele lor. Atunci, suferinţa care vine din lovirile duhurilor rele asupra omului, sau ca o urmare a păcatului, este rea. Dar suferinţa pe care Dumnezeu o îngăduie să cadă asupra oamenilor, pentru a-i curăţi în întregime de păcat, îi scoate de sub puterea diavolului şi îi aduce aproape de Dumnezeu – această suferinţă curăţitoare nu este nici de la diavol, nici nu este rea în sine, ci este de la Dumnezeu,  pentru binele oamenilor. “Bine este mie că m-ai smerit ca să învăţ îndreptările Tale” (Psalm 118:71), spune înţeleptul Împărat David.

Diavolul este rău şi calea diavolului este păcatul. În afara diavolului şi a păcatului, nu există nici un fel de rău. Duhul cel rău este răspunzător pentru chinuirile şi suferinţele acestui tânăr, nu luna. Dacă Dumnezeu, în dragostea Lui pentru oameni, nu ar înfrâna duhurile cele rele şi nu i-ar ocroti pe oameni de acestea, fie nemijlocit, fie mijlocit, prin îngerii Săi, atunci, cât ai clipi din ochi, duhurile cele rele ar zdrobi întreaga lume în suflet şi în trup, tot aşa cum lăcustele zdrobesc seminţele pe câmp.

“Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.” A spus Domnului tatăl copilului bolnav. Trei dintre ucenici nu erau de faţă: Petru, Iacov şi Ioan, care fuseseră cu Domnul pe muntele Tabor când El S-a schimbat la faţă şi coborâseră muntele dimpreună cu El, ca să găsească la poalele muntelui mulţime adunată în jurul celorlalţi Apostoli şi al copilului cel bolnav. Negăsindu-l pe Hristos, tatăl cel îndurerat şi-a adus fiul la ucenicii lui Hristos, dar nu le stătuseră lor în putinţă să-l ajute. Ei nu l-au putut ajuta, mai întâi, pentru lipsa lor de credinţă; în al doilea rând, pentru lipsa de credinţă a tatălui copilului şi, în al treilea rând, pentru întreaga lipsă de cedinţă a cărturarilor care erau de faţă, în jurul ucenicilor, cu care se aflau în stare de război (Marcu 9:16). Credinţa slabă a tatălui se vădeşte în cuvintele sale către Hristos. El nu vorbeşte aşa cum a făcut-o leprosul: “Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti” (Matei 8:2). Acolo vorbeşte credinţa puternică a omului. El nu vorbeşte nici ca dregătorul Iair, când I-a cerut lui Hristos să-i aducă fiica iarăşi la viaţă: “Venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” (Matei 9:18). Şi aici vorbeşte un om cu credinţa puternică. El vorbeşte şi mai puţin hotărât decât sutaşul din Capernaum, a cărui slugă era bolnavă: “Numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea” (Matei 8:8). Aici vorbeşte credinţă foarte mare. Dar cel cu cea mai mare credinţă nu spune nimic, ci numai se apropie de Hristos şi
se apucă de marginea veşmântului Lui, aşa cum a făcut femeia cu scurgere de sânge şi mulţi alţii.

Acest tată nu se poartă, nici nu vorbeşte ca aceştia, ci Îi spune lui Hristos: “Dar de poţi ceva, ajută-ne” (Marcu 9:22). Dar de poţi ceva! Sărmanul om; desigur că el ştia foarte, foarte puţin despre puterea lui Hristos, ca să vorbească astfel cu Cel care poate toate lucrurile să le facă. Credinţa sa cea slabă a slăbit chiar şi puterea Apostolilor de a-l ajuta şi au mai ajutat la aceasta şi defăimările cele răutăcioase ale cărturarilor împotriva lui Hristos şi a ucenicilor Lui. “Dar de poţi face ceva”! aceasta descoperă doar o scânteie ştearsă de credinţă – foarte, foarte mică şi care se stinge uşor. Iar Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Domnul a grăit această ocară tuturor în general: tuturor necredincioşilor şi tuturor celor cu puţină credinţă din Israel şi tuturor celor care se aflau în faţa Lui: tatălui copilului bolnav, ucenicilor şi, în mai ales, cărturarilor. “O, neam necredincios!” Cu alte cuvinte: O, neam care s-a înrobit răului, diavolului, care crede cu neclintire în puterea diavolului, care slujeşte diavolului cu slugărnicie, şi se împotriveşte binelui şi se împotriveşte lui Dumnezeu; care are o credinţă slabă în bine sau lipseşte cu desăvârşire, şi fuge de bine cu răzvrătire! Şi de aceea Domnul adaugă cuvintele: “şi îndărătnic”. El a vrut în felul acesta să arate de unde vine necredinţa – din stricăciune sau, şi mai lămurit – din păcat.

Necredinţa este urmarea; stricăciunea este pricina. Necredinţa este unirea cu diavolul, dar
păcatul – stricăciunea – este calea care duce la această unire. Stricăciunea este starea de a fi căzut de la  Dumnezeu şi necredinţa este întunericul, slăbiciunea şi groaza în care este aruncat omul când cade de la Dumnezeu. Dar vedeţi câtă grijă are Domnul şi cât de prevăzător este El în zicerile pe care le rosteşte. El nu spune pe nume, ci vorbeşte în general. El nu îi judecă pe oameni, ci îi deşteaptă. Nici nu Îl preocupă să aducă vreo ocară asupra vreunui om oarecare şi nici să-i umilească pe oameni, ci le trezeşte conştiinţa şi îi ajută ca să se ridice deasupra lor înşile.

Ce învăţătură mare este aceasta pentru vremurile noastre, pentru neamul nostru, care dă drumul cuvintelor atât de grabnic şi îndată se simte ocărât! Dacă oamenii de astăzi, numai s-ar sili şi şi-ar măsura vorbele pe care le rostesc şi dacă ar pune capăt ocărilor unora faţă de alţii, jumătate din răul din lume ar dispărea şi jumătate din duhurile cele rele ar fi izgonite din mijlocul oamenilor. Auziţi cât vorbeşte de înţelept marele Apostol Iacov, învăţând de bine din exemplul Învăţătorului: “Toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg.” (Iacov 3:2-3).

Care este semnificaţia cuvintelor lui Hristos: “Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” Închipuiţi-vă un om nobil şi luminat, izgonit printre sălbatici, ca să vieţuiască împreună cu ei. Sau închipuiţi-vă un împărat mare, lăsându-şi tronul şi coborând în aşezământul vagabonzilor murdari, nu numai ca să vieţuiască împreună cu ei şi ca să cerceteze felul lor de viaţă, ci şi ca să-i înveţe să gândească, să simtă şi să lucreze ca împăraţii, cu nobleţe şi cu inimă mare. După trei zile n-ar striga fiecare împărat pământesc: “Până când voi fi cu voi?” N-ar fi prea multă urgie, prostie, murdărie şi duhoare după trei zile? Dar Domnul Iisus, Împăratul împăraţilor, a rostit cu glas aceste cuvinte, abia după treizeci şi trei de ani de vieţuire printre oameni, care erau mai departe de înălţimea Lui, decât erau oamenii cei mai sălbatici, de omul cel mai civilizat şi mai nobil, şi cu mult mai departe decât vagabonzii cei mai murdari, faţă de cei mai mari împăraţi de pe pământ. Probabil că El nu a măsurat timpul în zile şi în ani, ci în lucrările şi minunile pe care le făcuse El înaintea feţei miilor de oameni şi în învăţătura răspândită şi semănată în multe mii de suflete omeneşti. Şi după toate aceste lucrări şi minuni, învăţătura şi întâmplările ce puteau cuprinde o perioadă de o mie de ani, aşa cum sarea dă gust pentru o mie de neamuri de oameni, El a văzut de îndată că ucenicii Săi nu puteau vindeca un singur copil epileptic, şi să izgonească un singur duh rău dintr-un om, cu toate că El îi învăţase cu cuvântul şi cu exemplul, cum să alunge legiunile. Şi El a auzit un păcătos cu credinţă puţină spunându-I: ”Dar de poţi face ceva … ajută-ne!” (Marcu 9:22).

Când Domnul mustrase pe cei care erau de faţă, pentru lipsa lor de credinţă, El le-a poruncit să-l aducă la El pe copilul cel bolnav: “Aduceţi-l la Mine”. Şi El a certat diavolul şi diavolul a ieşit de îndată din copil şi copilul s-a vindecat în ceasul acela. Aceasta este relatarea lui Matei. Ceilalţi doi evanghelişti dau amănunte despre lucrurile care s-au petrecut înainte de adevărata vindecare a copilului. Iată cele trei amănunte: mai întâi, că Hristos a întrebat pe tatăl de câtă vreme era bolnav fiul său; în al doilea rând, că El a întărit credinţa, ca o trebuinţă de netăgăduit a vindecării; şi în al treilea rând că, pe când copilul era adus la Hristos, diavolul îngrozitor l-a chinuit cu înfricoşare pe copil, apoi l-a lăsat şi a plecat. “Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” (Marcu 9:21), a întrebat Iisus pe tatăl copilului bolnav. El nu a pus această întrebare pentru El, ci pentru cei din jurul Lui. El văzuse totul limpede şi ştia că boala băiatului era de multă vreme. Şi tatăl a răspuns: “Din copilărie”.

Să audă şi să ştie toţi, ce suferinţe îngrozitoare vin  de la duhurile cele rele şi cât de puternic îl ocroteşte Dumnezeu pe om, fără de care duhurile rele ar fi pierdut de foarte multă vreme atât trupul, cât şi sufletul copilului, în întregime; şi, în cele din urmă, ce putere mare are Fiul lui Dumnezeu asupra celui mai nebun dintre duhurile cele rele. “Fie-Ţi milă de noi”, spune lui Hristos tatăl copilului. “De noi”, spune el, nu numai de copil. Pentru că suferinţa copilului este în acelaşi timp şi a tatălui şi a întregii case şi familii. Dacă s-ar vindeca copilul, s-ar ridica o mare povară de pe multe suflete omeneşti. Iisus i-a zis: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9:23).

Potrivit felului obişnuit de lucru al lui Dumnezeu, aici Domnul Iisus a vrut să facă cât mai multe lucruri bune într-o singură faptă. Un lucru bun, era să restabilească starea de sănătate a copilului. Şi de ce să nu facă şi altele? De ce să nu întărească credinţa tatălui copilului? Şi de ce să nu facă în acelaşi timp un al treilea lucru bun: să arate tăria Lui cât mai puternic cu putinţă, în aşa fel încât oamenii să creadă în El? Şi de ce să nu facă şi un al patrulea lucru bun: să dea pe faţă necredinţa şi stricăciunea şi purtarea linguşitoare a oamenilor faţă de lucrurile cele rele, de duhurile cele rele şi de păcat? Şi de ce să nu facă şi al cincilea, al şaselea şi al şaptelea şi tot binele pe care-l trage după sine o faptă bună? Căci o faptă bună întotdeauna aduce după sine şi multe alte fapte bune.

Dar vezi cum, încă o dată, Domnul îmbină în chip înţelept, fermitatea cu blândeţea. El dă la
iveală necredinţa, vorbeşte în termeni generali, trezind credinţa în toţi, dar nu umileşte pe cineva anume, în chip personal. Dar acum, când El Se îndreaptă către cel care se roagă de El să-l milostivească, El nu vorbeşte aspru, ci cu mare grijă şi cu blândeţe: “De poţi crede”. Asemenea grijă şi blândeţe din partea lui Hristos a pricinuit lucrarea dorită. Tatăl a strigat şi a spus cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:24).

Nimic nu topeşte gheaţa necredinţei cu atâta repejune ca lacrimile. În clipa aceea, când omul acesta plângea înaintea Domnului, el se pocăia de necredinţa lui de odinioară şi, în lăuntrul său, atunci când se afla înaintea lui Dumnezeu, credinţa lui a crescut, clocotind ca iureşul apelor umflate ale râurilor. Şi atunci el a dat glas cuvintelor care au rămas ca o vestire de tărie pentru oamenii tuturor vremurilor: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Aceste cuvinte arată că omul nici măcar nu poate veni la credinţă fără ajutorul lui Dumnezeu. Omul poate veni numai la o credinţă slabă, prin puterile lui: la o credinţă în bine şi rău sau, cu alte cuvinte, la o îndoială în ceea ce priveşte binele şi răul. Dar calea este cu adevărat foarte lungă, de la o anumită măsură a credinţei, până la credinţa adevărată, şi nici un om nu poate urma această cale, fără mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu. “Ajută-mă, o, Doamne, să cred întru Tine!” “Ajută-mă să nu cred în diavol!” “Ajută-mă să scap cu totul de diavol şi să mă unesc cu Tine!” Acesta este înţelesul cuvintelor: “Ajută necredinţei mele!”

Şi când au adus ei copilul, apropiindu-se el, demonul l-a aruncat la pământ şi l-a zguduit. (Luca 9:42). Acesta a fost ultimul lucru pe care Dumnezeu l-a îngăduit diavolului, pentru ca toţi oamenii să vadă înfricoşarea şi groaza pe care este în stare să le aducă diavolul asupra omului, şi să se lămurească cât de puţină este puterea omului, chiar şi puterea celor mai buni doctori din lume, ca să mântuiască viaţa unui singur om dintr-o asemenea înfricoşare şi groază; şi aşa, văzând puterea diavolului şi înţelegând că ei sunt lipsiţi în întregime de orice ajutor, oamenii să poată cunoaşte puterea măreaţă şi sfântă a Domnului Iisus. Evanghelistul Marcu citează aici cuvintele pe care le-a rostit Domnul duhului rău: “Duh mut şi surd, Eu  îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!” (Marcu 9:25). “Eu îţi poruncesc”, spune Domnul. El este izvorul puterii şi tăriei şi nu are nevoie să împrumute de la nimeni altul. “Toate câte are tatăl ale Mele sunt” (Ioan 16:15), a spus Domnul Iisus cu un alt prilej. Şi acum, după cum vedem, El dovedeşte aceasta prin fapte. “Eu vorbesc de la Mine; îţi poruncesc prin puterea Mea şi cu puterea mea te izgonesc.”

Să fie lămurit oamenilor că El nu este unul dintre prooroci, care a făcut anumite fapte cu ajutorul lui Dumnezeu, ci Fiul Dumnezeului Celui viu, pe care proorocii L-au vestit şi oamenii Îl aşteptau. Trebuie să mai observăm şi partea a doua a poruncii lui Hristos către diavol: “Să nu mai intri în el!” Deci, Domnul îi porunceşte nu doar să iasă din el, ci să nu se mai întoarcă la copil, care pătimise îndelung. Aceasta înseamnă că omul, chiar după ce a fost curăţit, poate să atragă din nou necurăţia la el. Diavolul care a fost scos din om poate să se întoarcă la el. Aceasta se întâmplă atunci când păcătosul care s-a pocăit şi a fost iertat de Dumnezeu, se întoarce le vechiul său păcat. Atunci diavolul intră în el din nou. De aceea Domnul porunceşte diavolului ca nu numai să plece de la băiat, ci să nu se mai întoarcă în el nicodată; mai întâi, pentru ca darul Lui cel sfânt să fie întreg şi desăvârşit; şi, în al doilea rând, pentru că putem desprinde din această învăţătură convingerea că, după ce am primit o dată iertarea lui Dumnezeu, noi trebuie să nu ne mai întoarcem la vechiul păcat, precum nu se întoarce câinele la ceea ce a vomat, şi, prin aceasta, să ne descoperim din nou în faţa primejdiei de moarte, prin deschiderea uşii către duhul cel rău, ca el să intre în noi şi să se facă stăpânul nostru.

După această mare minune a lui Hristos, toţi au rămas uimiţi de mărirea lu Dumnezeu, scrie Sfântul Luca (9:43). O, această uimire faţă de marea putere a lui Dumnezeu, ar putea rămâne ca un adevăr pentru vreme îndelungată, şi de neuitat, în sufletele oamenilor! De nu s-ar sparge degrabă ca baloanele de săpun în apă! Dar Dumnezeu nu seamănă fără folos. Dacă sămânţa care cade pe cale, pe piatră şi printre spini se pierde, cea care cade pe pământ bun nu se pierde, ci va aduce roadă tot mai departe şi însutit. Când ucenicii erau împreună cu Hristos, numai ei singuri, aceştia L-au întrebat: “De ce noi n-am putut să-l scoatem?” Iar Iisus le-a răspuns: “Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.”

Pricina neputinţei este necredinţa, în chip lămurit. Cu cât credinţa este mai mare, cu atât şi puterea este mai mare, cu cât credinţa este mai mică, cu atât şi puterea este mai mică. Domnul dăduse odinioară ucenicilor Săi putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să le tămăduiască orice boală şi orice neputinţă (Matei 10:1). Şi pentru o vreme ei s-au folosit bine de puterea aceea. Dar în măsura în care credinţa lor s-a împuţinat, fie din frica de lume, ori din mândrie, tot aşa şi puterea care li s-a dat lor a slăbit. Iată, lui Adam i se dăduse putere peste întreaga zidire, dar Adam, prin neascultare, lăcomie şi mândrie, a luat aceasta în uşor şi a pierdut-o.Tot aşa şi Apostolii, prin vreo greşeală ce au făcut-o, şi-au pierdut puterea şi tăria care li se dăduse lor. Dar această putere pierdută se poate câştiga din nou numai prin credinţă, tot mai multă credinţă. De aceea Domnul foloseşte acest prilej şi întăreşte în chip deosebit şi cu tărie puterea credinţei.

Credinţa poate muta munţii din loc; nu există ceva care să nu poată face credinţa. Un grăunte de muştar este foarte mic, dar mirosul lui pătrunde un întreg vas cu mâncare. (Chiril al Ierusalimului spune în Catehezele sale nr. V: “Aşa cum  un grăunte de muştar, de mărime mică, dar cu lucrare puternică, atunci când este semănat într-un loc mic, dă muguri mulţi şi, când a crescut, poate adăposti păsări, tot la fel şi credinţa din suflet, foarte degrabă săvârşeşte faptele cele mai mari. Tot la fel şi credinţa în El, că poţi primi de la El o credinţă lucrătoare ce depăşeşte tăria omenească.”) Dacă încă ai credinţă cât un grăunte de muştar, munţii se vor duce de la faţa ta şi se vor muta dintr-un loc într-altul. Atunci, de ce Domnul Însuşi nu a mutat munţii? Pentru că nu a fost trebuincios pentru El, să facă acest lucru. El a făcut numai acele minuni care erau trebuincioase şi de folos oamenilor, pentru mântuirea lor. Cu toate acestea, este o minune mai mare să muţi munţii din loc, decât să schimbi apa învin, să înmulţeşti pâinile, să izgoneşti demonii din oameni, să vindeci toate felurile de boli, să mergi pe apă sau să potoleşti apele mării dezlănţuite de furtună şi vânturile cu un cuvânt – sau un gând? Nu se înlătură în nici un chip faptul că, următorii lui Hristos, pentru o anumită nevoie şi cu mare credinţă, ar săvârşi minunea de a muta munţii din loc.

Dar există munţi mai mari, ţinuturi muntoase mai sălbatice, poveri şi vlăguire mai îngrozitoare pentru sufletul omului, decât grijile lumeşti, legăturile şi lanţurile lumeşti? Cel care este în stare să doboare muntele acesta din sufletul omului şi să-l arunce în mare, a mutat într-adevăr munţii cei mai mari şi mai grei din lume. ”Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” Postul şi rugăciunea sunt cei doi stâlpi ai credinţei; două focuri vii care ard duhurile cele rele. Prin post, toate patimile trupeşti sunt potolite şi nimicite, mai ales amestecătura; prin rugăciune, toate celelalte patimi ale sufletului, inimii şi minţii sunt domolite şi strivite: intenţiile rele şi faptele rele, răzbunarea, zavistia, ura, răutatea, mândria, ambiţia şi altele.

Prin post, se curăţă mădularele trupului şi ale sufletului de murdăria patimilor şi a năravurilor lumeşti; prin rugăciune, harul Duhului Sfânt se pogoară în vasul gol, curăţit – şi plinătatea credinţei stă în sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în om. Din vremuri nepovestite, Biserica Ortodoxă a dat o mare greutate postului, ca leac încercat şi cu bune urmări asupra patimilor trupeşti, şi l-a arătat ca armă puternică împotriva duhurilor rele. Toţi cei care nesocotesc sau nu primesc postul, de fapt, nesocotesc sau nu primesc o poruncă limpede şi hotărâtoare a Domnului Iisus din rânduiala mântuirii omului. Rugăciunea este întărită şi sporită prin post; credinţa se întăreşte prin post şi prin rugăciune – şi credinţa mută munţii, scoate demonii şi face cu putinţă, ceea ce este cu neputinţă.

Ultimele cuvinte ale lui Hristos din pericopa Evanghelică de astăzi, par să nu aibă nici o legătură cu întâmplarea povestită. După marea minune de vindecare a copilului posedat de diavol, pe când oamenii se minunau de aceasta, Domnul a început dintr-o dată să vorbească ucenicilor Săi despre Patima Lui: ”Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor, şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia.” De ce, după această minune, ca şi după alte minuni ale Lui, Domnul vorbeşte ucenicilor despre Patima Lui? Pentru ca, atunci când va veni vremea care trebuie să vină, inimile lor să nu se teamă. El le spune aceasta după marile Lui minuni, aşa încât această vestire mai dinainte să se asemene cu marile Lui minuni, şi cu mărirea, cu slava şi cu bucuria cu care a fost aşteptat şi însoţit, ca să se întipărească mai bine în minţile
oamenilor. Dar El mai spune aceasta şi ca învăţătură, nu doar Apostolilor, ci şi nouă, că după asemenea fapte mari, noi nu trebuie să aşteptăm răsplată de la oameni, ci să fim pregătiţi pentru ceea ce este mai rău şi pentru cele mai grele lovituri şi umiliri chiar de la cei pe care i-am ajutat mai mult.

Cu toate acestea, Domnul nu a spus mai dinainte numai despre suferinţa şi moartea Lui, ci şi despre Învierea Lui. La capătul tuturor acestora va fi Învierera, biruinţa şi slava veşnică. Domnul spune mai dinainte ucenicilor Lui ceva ce pare cu totul nepotrivit, pentru a scoate la iveală credinţa lor care urmează să se arate; ca să înveţe să creadă ceea ce li se spune. Este nevoie doar de atâta credinţă, cât un grăunte de muştar, sau chiar mai puţin, pentru ca fiecare om să se pregătească să aştepte orice suferinţă în această lume, cunoscând cu siguranţă faptul că, la sfârşitul tuturor lucrurilor, ei se vor afla întru Înviere.

Trebuie să privim toată slava lumească şi toată lauda oamenilor ca pe nimica toată. După toate măririle pe care le poate da lumea, trebuie să ne pregătim pentru suferinţă. Trebuie să primim tot ceea ce ne trimite Tatăl Cel ceresc cu supunere şi ascultare. Nu trebuie să ne lăudăm niciodată cu ceea ce am făcut pentru oameni, pentru oraşul sau satul nostru, pentru poporul sau ţara noastră, ori să ne răzvrătim atunci când suferinţa ne apasă. Pentru că, dacă am făcut ceva pentru cei din jurul nostru, aceasta a fost cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu adevărat, fiecare lucrare bună se face de către Dumnezeu prin noi. De aceea Dumnezeu
are toată dreptatea să ne trimită suferinţă după slavă lumească, umilire după laudă, sărăcie după bogăţie, batjocură după linguşire, boală după sănătate, singurătate şi izolare după mulţime de prieteni. Dumnezeu ştie de ce ne trimite asta. El ştie că toate astea sunt pentru binele nostru.

Mai întâi, pentru că noi trebuie să învăţăm să căutăm preţuirile veşnice şi nestricăcioase şi ca să nu fim duşi la moarte de strălucirea făţarnică şi trecătoare a acestei lumi; şi, în al doilea rând, pentru ca să nu primim toată răsplata pentru lucrările şi ostenelile noastre cele bune, de la oameni şi de la lume în viaţa aceasta, aşa încât, în lumea ce va să vină, să nu mai avem nimic de căutat sau de primit. Să nu ni se spună nouă la poarta Împărăţiei cerurilor: “Mergi de aici; ţi-ai primit plata ta!” Să nu ni se întâmple nouă aceasta; să nu ne piardă pe noi pentru veşnicie stricăciunea cea nescăpătoare a lumii acesteia, de la care am primit mărire, laudă şi cinste. Singurul nostru Prieten, Domnul nostru Iisus Hristos, ne învaţă că, după cea mai mare mărire, laudă şi cinste pe care ni le dă nouă lumea, trebuie să ne pregătim să ne luăm crucea. Mărire şi laudă veşnică să I se aducă lui Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!

Sf. Nicolae Velemirovici