Header image

Rugăciunea şi binecuvântarea părinţilor

16:25, joi, 8 septembrie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , ,

Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi

(Matei 21, 22)

Iată, mirosul fiului meu e ca mirosul unui câmp bogat,

pe care l-a binecuvântat Domnul

(Facerea 27, 27)

Însuşi Mântuitorul ne învaţă că rugăciunea, izvorâtă din adâncul inimii, ajunge la Dumnezeu, iar credinţa care înalţă această rugăciune spre ceruri, îi dă putere de realizare. Într-adevăr, Hristos spune, „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20), arătându-ne, că toate sunt posibile celui care crede. Cu cât mai mare este rugăciunea unui părinte pentru copilul propriu! „Rugăciunea mamei te poate scoate şi de la fundul mării”, zice o înţelepciune populară. Şi asta, pentru că inima mamei este plină de dragoste. În necaz şi suferinţă, atunci când mama vede pericolul ce îl paşte pe copil, durerea şi dragostea din sufletul ei încălzesc rugăciunea şi o înalţă direct la Tronul Dumnezeiesc. Anume din acest motiv, cu toţii trebuie să ne rugăm către Maica Domnului – pentru noi înşine, şi pentru aproapele nostru, întrucât suntem cu toţii copiii înfiaţi de Prea-Sfânta Fecioară.

Azi vreau să abordez, în particular, două episoade din Vechiul Testament, care reflectă rugăciunea şi binecuvântarea tatălui dată propriilor copii. Ambele sunt descrise amănunţit în Cartea Facerii.

Primul episod se referă la binecuvântarea lui Isaac, dată fiilor săi Iacov şi Isav. Isav era întâiul născut fiu al lui Isaac. Era un om aspru, foarte muncitor, însă prea încrezut în sine şi cu puţină evlavie. Am putea spune că era un materialist. Într-o zi, venind flămând şi obosit din câmp, l-a rugat pe fratele său mai mic, Iacov, să-i dea de mâncare. Iacov tocmai mânca din farfuria cu linte. Mezinul l-a pus la încercare pe fratele său mai mare, şi i-a spus „Îţi voi da de mâncare, dacă îmi vei da în schimb dreptul tău de întâi născut!”, la care Isav îi răspunde nepăsător şi nerăbdător: „Iată eu mor. La ce mi-e bun dreptul de întâi-născut?” Şi i-a vândut fratelui său mai mic acest drept al său. Episodul este descris amănunţit în Capitolul 25 al Genezei. Sfânta Scriptură spune că Isav a nesocotit dreptul său de întâi născut. S-ar părea la prima vedere, ce lucru neobişnuit s-a descris aici? Pentru a înţelege, este nevoie să ştim că întâiul născut în familie era afierosit lui Dumnezeu. În poporul lui Israel, chiar şi înainte de Moise, tot ce era întâi născut, de la oameni şi până la animale, se afierosea, adică, se consacra lui Dumnezeu. Fiul întâi născut primea o rugăciune şi o binecuvântare deosebită de la tatăl, şi rămânea capul familiei după moartea tatălui său. Prin el perpetua numele tatălui din generaţie în generaţie. Tatăl celor doi fraţi nu ştia despre înţelegerea fiilor săi, şi, înainte de moarte, vrând să dea binecuvântarea cuvenită, l-a chemat pe Isav, iar mama fraţilor, care îl iubea mai tare pe mezinul, a obţinut, prin înşelare, ca Iacov să primească binecuvântarea întâiului născut. Binecuvântându-l pe fiu, Isaac, care nu mai vedea la bătrâneţe, a spus: „Iată, mirosul fiului meu e ca mirosul unui câmp bogat, pe care l-a binecuvântat Domnul. Să-ţi dea ţie Dumnezeu din roua cerului şi din belşugul pământului, pâine multă şi vin. Să-ţi slujească popoarele şi căpeteniile să se închine înaintea ta; să fii stăpân peste fraţii tăi şi feciorii mamei tale să ţi se închine ţie; cel ce te va blestema să fie blestemat şi binecuvântat să fie cel ce te va binecuvânta!” (Facerea 27, 27-29) Providenţa Dumnezeiască a făcut ca anume Iacov să fie numit Israel, şi să devină părintele celor douăsprezece seminţii ale poporului lui Dumnezeu! Iată ce poate face rugăciunea şi binecuvântarea tatălui!

Al doilea episod despre care am vrut să vă spun are un conţinut asemănător, dar se deosebeşte esenţial în semnificaţie. Iacov, care a devenit părintele a 12 fii şi a multor fiice, îi binecuvântează pe cei doi fii ai lui Iosif, copilul său cel mai mic şi cel mai iubit. Aflându-se pe patul de moarte, pribeag, cu tot neamul său, în pământul Ghesem din Egipt, Iacov-Israel, la chemat pe mezinul său Iosif, cu fiii săi, şi i-a binecuvântat. Iosif la aşezat pe Manase, întâiul născut al său, în dreapta lui Iacov, iar pe Efraim, mezinul, în stânga. Deşi ochii săi erau întunecaţi de bătrâneţe, prin lucrarea Harului lui Dumnezeu, Israel şi-a întins dreapta şi a pus-o pe capul lui Efraim, iar mâna stângă a pus-o pe capul lui Manase: „Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era întâiul născut” (Facerea 48, 14). Binecuvântându-i pe cei doi nepoţi ai săi, cruciş, adică, cu semnul Sfintei Cruci, Israel a rostit: „Dumnezeul, înaintea Căruia au umblat părinţii mei: Avraam şi Isaac, Dumnezeul Cel ce m-a călăuzit de când sunt şi până în ziua aceasta; Îngerul ce m-a izbăvit pe mine de tot răul să binecuvânteze pruncii aceştia, să poarte ei numele meu şi numele părinţilor mei: Avraam şi Isaac, şi să crească din ei mulţime mare pe pământ!” (Facerea 48, 15-16). Acest întreg capitol 48 al Genezei descrie amănunţit episodul despre care vorbim acum.

Dragii mei, am invocat aceste două exemple, pentru a arăta, cât de mare este rugăciunea, şi cât de importantă este binecuvântarea părinţilor. Sfinţii Apostoli ne îndeamnă să ne rugăm unii pentru alţii, însă rugăciunea părinţilor pentru copiii lor este o rugăciune deosebită, ea are putere nestemată. Deseori, noi ne mirăm şi ne indignăm de prăpastia dintre generaţii. Suntem indispuşi că fiii nu iau calea părinţilor, copiii nu-i înţeleg pe părinţi, iar părinţii nu-i pot înţelege pe copii. Unele voci liberale afirmă că acesta este mersul firesc al evoluţiei umane, eu însă vă spun cu tărie – acesta este mersul direct spre iad! Atunci când părinţii sunt una cu copiii lor, atunci când copiii sunt lumina din ochii părinţilor, os din osul lor, sânge din sângele lor, atunci ruptura între generaţii sfâşie sufletul. Necazul copiilor adesea îşi are cauza în… neatenţia, nepăsarea, neglijenţa părinţilor! Dacă fiii credincioşi părăsesc rătăcirea părinţilor păgâni sau atei, este spre mântuire şi spre viaţă veşnică, şi aceasta, cu adevărat este o evoluţie, adică, trecere de la rău la bine, de la subdezvoltat la desăvârşit. Când, însă, valorile străbune sunt călcate în picioare, în spiritul revoluţiei liberale (eu spun, în spiritul declinului spiritual şi moral), atunci este o adevărată cădere, cale directă spre pieire.

Noi, părinţii, avem o responsabilitate imensă faţă de Dumnezeu, pentru copiii pe care El ni i-a dăruit şi ni i-a încredinţat. Vom da răspuns în faţa Tronului Dreptului Judecător pentru ei.

Nu trebuie să ne îngrijim doar de aspectul material al copiilor noştri, ci, în primul rând, să edificăm sufletele lor! Atâta timp cât ne îngrijim doar de blidul de linte, vom continuă să ne văietăm de prăpastia între generaţii!

Preot Constantin Cojocaru, http://preotconstantincojocaru.blogspot.md/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com