„Sub semnul restricției corespunzătoare…”: oscilațiile antibisericești ale autorităților și nesupunerea moldovenească (anii 1948-1953)

Dragi cititori ai portalului Moldova Ortodoxă, cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.

Continuare din: Sfârșitul războiului și dezorganizarea vieții religioase a Moldovei (anii 1944-1947)

 

Capitolul 5.

„Sub semnul restricției corespunzătoare…”: oscilațiile antibisericești ale autorităților și nesupunerea moldovenească (anii 1948-1953)

Compromisul înghețat

Deja la sfârșitul anului 1947 Secretariatul CC al PC(b) din toată Uniunea a expus o serie de observații la adresa Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. Din acest moment Consiliul, potrivit aprecierii lui Karpov, a început să lucreze „sub semnul limitării corespunzătoare a activității bisericii” și să aplice această limitare prin „toate modalitățile accesibile”. Numărul bisericilor și caselor de rugăciuni deschise la cererea grupurilor de credincioși a fost mai întâi redus considerabil, iar din primăvara anului 1948 eliberarea permisiunilor a fost sistată complet. O parte din clădirile în care au fost amplasate în timpul ocupației biserici și case de rugăciuni le-au fost confiscate comunităților bisericești „pentru utilizarea conform destinației inițiale” 1.

În 1948 „compromisul serghianist” a început să capete forme mai dure. În realitate aceasta însemna expulzarea parțială, practic retragerea Bisericii Ortodoxe Ruse de pe pozițiile ocupate în anii războiului și cei imediat postbelici – în schimbul temperării propagandei antireligioase comuniste și al caracterului relativ moderat al noului curs stalinist. Situația politică în care a ajuns Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1948 a reflectat reacția destul de dureroasă a comuniștilor la renașterea bisericească postbelică. Caracterul legal și public al activității bisericești care a rezultat în urma schimbărilor în politica lui Stalin din timpul războiului, semnele protecției din partea statului evidente pentru popor și îndeosebi pentru credincioși însuflețiseră comunitatea ortodoxă. Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a consemnat tendința comună pentru toată țara „a bisericii de a-și intensifica activitatea, a-și extinde influența și de a reanima religiozitatea. Astfel, mulți preoți de la sate nu se limitau la activitatea din incinta lăcașului și își petreceau o bună parte a timpului deplasându-se prin sate și cătune, mai ales prin cele unde nu erau biserici active, și săvârșeau ritualuri în masă de botez, prohod, rugăciuni cu diferite temeiuri și concomitent cu acestea îi organizau pe credincioși să facă demersuri pentru deschiderea bisericilor”. Unii preoți încercau „într-o formă voalată” să le predea copiilor religia, să organizeze în biserici concerte de muzică religioasă. Arhiereii eparhiali prac- ticau deplasările frecvente în parohii, dichisind aceste deplasări cu mare fast, organizând slujbe solemne care atrăgeau multă lume 2.

În memoriul secretarului CC al ULCT din toată Uniunea, N. Mihailov, adresat șefului Secției Agitație și Propagandă a CC al PC(b) din toată Uniunea, D.T. Șepilov, „Cu privire la neajunsurile în organizarea propagandei ateiste în comsomol” (27 august 1948) problema, cu care peste câțiva ani după sfârșitul războiului s-a ciocnit paternalismul bisericesc al autorităților, a fost pusă extrem de simplu, dar cât se poate de expresiv. Activul de partid și cel comsomolist nu puteau nicidecum răspunde la întrebarea: „Pentru ce a deschis statul biserici, dacă nu e voie să te cununi și să te rogi în ele?” 3. Activismul religios al populației ortodoxe, ascuns de funcționarii de partid și comsomoliști în spatele eufemismului „activizarea bisericoșilor”, „creștea” deosebit de repede în regiunile vestice ale Ucrainei, Bielorusiei și în Moldova, deși referitor la religiozitatea din aceste zone ale URSS era mai corect să nu se spună „creștea”, ci rămânea tradițional unul sporit. În ele ortodoxia nu a ieșit, pur și simplu, la suprafață după război (în aceste regiuni recent alipite, spre deosebire de Rusia, „ateiștii militanți” nu au reușit s-o bage în rezervații), ci continua să participe în mod organic la viața spirituală cotidiană a poporului, păstrându-i în orbita religiozității vieții de zi cu zi chiar și pe cei care, în virtutea obligațiilor de serviciu, trebuia să predice ateismul – de exemplu, pe învățători.

Majoritatea absolută a nomenclaturii de partid și comsomoliste nu era predispusă la reflecții cât de cât serioase despre esența (duplicitatea) politicii de partid și de stat în raport cu religia și biserica. Pe comuniștii dogmatici și devotați ideologiei îi irita noul statut al ortodoxiei, pe cei pragmatici îi îndemna să fie dacă nu toleranți, atunci cel puțin inactivi. Statul a dat semnalul: „E voie!” – deci, așa să fie. Unii chiar s-au folosit de situație pentru a-și împăca credința ascunsă adânc, dar absorbită demult cu laptele mamei, cu carnetul de partid. Însă contradicția iscată (dușmanul ideologic nu este lichidat, ci tolerat și protejat) amenința (fie și parțial) să dezorienteze populația comunistă din URSS, prin eroziunea unui important reper ideologic și mijloc de autoidentificare comunistă.

Fermentarea minților comuniste s-a soldat în cele din urmă cu corectarea liniei politice. Unii funcționari suspuși ai aparatului de partid erau gata să transforme „acțiunile de limitare” în persecuții de mare anvergură. La CC al PC(b) din toată Uniunea, sub conducerea obtuzului Mihail Suslov, era în curs de pregătire o hotărâre zdrobitoare în chestiunile propagandei antireligioase. Însă Stalin nu a emis totuși acest document. Revenirea la „ateismul militant” al anilor 1920-1930 i-ar fi putut afecta obiectivele strategice – stabilizarea socială în URSS și formarea unei imagini propagandistice pozitive a puterii sovietice în străinătate. În sfera politicii bisericești Stalin a preferat să se limiteze la un semnal distinct dat patriarhiei Moscovei: „potoliți-vă, întoarceți-vă în biserici, limitați caracterul public al activității voastre” și la interdicția de facto de a deschide biserici noi. Cu alte cuvinte, în pofida predispozițiilor unei anumite părți a nomenclaturii de partid de a reînnoi atacurile asupra religiei, Stalin a luat o decizie politică moderată, propunându-i preoțimii ortodoxe de rang superior o nouă formă de status quo – mai dură, dar totuși acceptabilă și tolerabilă, îndeosebi pe fundalul „strângerii șuruburilor” generale de la sfârșitul anilor 1940. Este semnificativ faptul că până și câteva articole anticlericale agresive care se strecuraseră din întâmplare în presă, întâi de toate în cea comsomolistă, au fost suficiente pentru a-i speria și a-i face mai vigilenți pe toți – ierarhi, clerici, mireni.

Potrivit aprecierii precise a unor observatori străini, relațiile dintre biserică, credincioși și stat erau în această perioadă determinate în mare parte de „războiul rece” abia declanșat, precum și de amenințarea cât se poate de reală a războiului „fierbinte”. În cartea lui N.S. Timașev, profesor de sociologie al Universității Forham, „Creștinismul astăzi”, de varianta tradusă a căreia au luat cunoștință la timpul respectiv la CC al PCUS, se spunea că revenirea la politica persecuțiilor religioase în URSS este imposibilă, întrucât „în anticiparea unui posibil război” statul sovietic „va fi nevoit din nou să recurgă la susținerea bisericii”4. Această circumstanță punea regimul stalinist într-o situație dificilă. El își simțea lipsa de libertate, adopta în privința bisericii hotărâri care îi contraveneau ideologiei de stat, demonstra o toleranță pragmatică străină concepției despre lume a bazei sale politice – comuniștilor și comsomoliștilor, era chinuit de dependența de formele de conștiință colectivă marginale în raport cu această ideologie. Strict vorbind, să nu fi fost ideologia, linia optimă de comportament ar fi fost revenirea bisericii la statutul de până la revoluție – cel de instituție de stat, cum e, de exemplu, în România, unde biserica a rămas pe timpul comuniștilor precum fusese anterior – o parte legală a sistemului de stat, întreținută parțial de bugetul de stat.

„Acțiunile restrictive” și comunitatea ortodoxă

Puterea sovietică a optat pentru o altă cale. Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse i-a „recomandat” patriarhului să limiteze activitatea clericilor și a mirenilor în interiorul ogrăzii bisericii, să retragă acțiunile bisericești de pe străzi. Patriarhul și Sinodul, acceptând propunerea Consiliului, au adoptat o hotărâre în care tutu- ror eparhiilor cârmuitoare li se dădeau dispoziții să ia măsuri contra oficierii rugăciunilor sub cerul liber (de ploaie etc.), să nu admită săvârșirea drumului crucii din sat în sat, să nu organizeze concerte de muzică religioasă, să renunțe le predarea religiei copiilor, la deplasările arhiereilor prin bisericile eparhiei în perioada muncilor de câmp, să se debaraseze de „pompă” în timpul deplasărilor. Apoi au urmat și alte dispoziții care limitau activitatea parohiei în interiorul „ogrăzii bisericii”. În pofida indicațiilor patriarhului și Sinodului „de a orienta activitatea arhipăstorilor, iar după ei și a păstorilor, într-un făgaș strict bisericesc” și de a paraliza năzuința „unor episcopi și a unor preoți subordonați lor să iasă, ca să zicem așa, dincolo de ograda bisericii și să-și răspândească înrâurirea în afara păstoriților lor nemijlociți” 5, clericii și credincioșii moldoveni, deși nu-și manifestau nesupunerea fățișă autorității bisericești supreme, nu voiau să renunțe la modelele de acțiuni religioase colective cu care se obișnuiseră.

Într-o notă a corespondentului ziarului „Pravda” în RSS Moldovenească, A. Șmonin, adresată redactorului-șef P.N. Pospelov (la 27 iunie 1949) se vorbea despre faptul că „nu doar în satele îndepărtate, fundături, ci și la Chișinău, Tiraspol, Bender și alte orașe sunt organizate botezuri solemne în masă ale copiilor și tinerilor care nu au fost botezați în copilărie” 6. Atunci când în anul 1949 în republică s-au răspândit zvonurile despre „minunea” din raionul Chiperceni, unde Maica Domnului a ieșit din rama icoanei și a umblat prin locaș înconjurată de o aureolă solară, zeci de mii de pelerini au purces la Chiperceni. Ei au instalat un bivuac lângă biserica veche, chiar vizavi de comitetul raional de partid, așteptând apariția Maicii Domnului. În decurs de două săptămâni în sat băteau clopotele și se desfășurau slujbe bisericești solemne 7. Toate acestea contraveneau categoric atât cerințelor autorităților civile, cât și indicațiilor patriarhului și ale Sinodului.

„Acțiunile de limitare” în activitatea bisericii nu erau înfăptuite atât prin eforturile administrative ale puterii laice, cât cu mâinile Patriarhatului și ale cârmuirilor lui eparhiale. Cu toate acestea, unele interdicții, după aprecierea adjunctului șefului Secției de Inspectare a Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, V.S. Spiridonov, se ciocneau de proteste, întâi de toate din partea preoțimii 8. Cea mai mare nedumerire a fost generată în rândurile clericilor de dispoziția dată de patriarhul Alexie arhiereilor eparhiali de la 24 decembrie 1949, care interzicea săvârșirea ritualului de sfințire a apei de sărbătoarea Arătării Domnului în afara lăcașurilor și a ogrăzilor bisericești. Preoții înregistrați, atât în orașe, cât și în sate, s-au supus acestei dispoziții. Dar unii dintre ei nu-și ascundeau nemulțumirea. După cum le raporta P. Romenski șefilor săi, ei veneau „la episcopul Nectarie pentru ca el să le explice de ce a fost determinată suprimarea drumurilor crucii” 9. Însă în explicațiile sale Nectarie a putut doar să facă trimitere la dispoziția Patriarhiei, fără să dea vreo lămurire personală. Preotul bisericii Sfântul Nicolae din satul Baccealia, raionul Căușeni, Cociurca Nicolai Nichiforovici, și-a manifestat nemulțumirea în scrisoarea arhiereului arhieriei Bender, protoiereului V.G. Petrașevschi: „Părinte Vasili! Sunt uimit de ordinul de a nu săvârși marea sfințire a apei la fântâna din sat. Ce vor spune oamenii? Mie mi-e totuna unde să o fac – sau în ogradă, sau în bi- serică, dar Vă asigur, atunci când credința în popor cade tot mai jos și mai jos, aceasta va fi o mare ispită pentru popor, care s-a obișnuit până acum să iasă în fiecare an cu prapori la izvor sau la fântână. Poate că în oraș aceasta este mai comod din motive bine cunoscute, având în vedere locuitorii de diferite națiuni, ca, de exemplu, evreii și mulți necredincioși, care trăiesc lângă biserică, dar în sate, unde trăiesc aproape 100% de credincioși, aceasta va fi, repet, o ispită și o mare pagubă pentru credința noastră” 10.

Preoțimea neînregistrată a mers mai departe în dezacordul ei cu dispoziția Patriarhului. Unii preoți autoproclamați au ignorat, pur și simplu, interdicția și au săvârșit procesiuni cu sfințirea apei la fântânile publice. La aceste sfințiri ale apelor participau câteva sute de oameni. Însă, din partea credincioșilor, după cum a remarcat cu satisfacție Romenski, „nu se observă niciun fel de fenomene negative în legătură cu suprimarea drumurilor crucii”.

Poate fi considerată un fel de formă de „limitare a activității” politica fiscală a autorităților în raport cu preoțimea și aplicarea ei practică în teritoriu. În raportul episcopului Chișinăului și al Moldovei Nectarie adresat patriarhului Moscovei și al întregii Rusii Alexie din 3 decembrie 1949 cu privire la impunerea incorectă pe venit a arhiereilor eparhiei Chișinăului și Moldovei care îndeplineau obligațiuni administrative în eparhie, episcopul se plângea pe nesfârșitele cicăleli ale organelor financiare: „Se ajungea la ciudățenii: nu erau acceptate cheltuielile în întregime pentru întreținerea cancelariei sau pentru corespondența recomandată expediată („De ce scrisoarea e recomandată și nu obișnuită? Și ce fel de hârtii sunt expediate? De ce vorbiți la telefon cu Eparhia de 15 rub. – 10 minute, dar urmează 7 minute? De ce călătoriți în compartiment și nu într-un vagon comun? Și de ce nu cu trenul, ci cu avionul?” etc.) – și iarăși cheltuielile se reduceau” 11. La fel erau tratate deplasările în parohii „pentru inspecție sau călătoria cu caii sau cu automobile de ocazie – cu plata conform înțelegerii”. Aceste cheltuieli nu erau acceptate în întregime, întrucât „desigur, nici șoferul, nici cărăușul nu dau niciun fel de recipise de primire a banilor, ba chiar e imposibil s-o faci” 12.

Nectarie îl ruga pe Patriarh să pună această chestiune în fața organelor puterii de stat, subliniind: „Nu știu de ce această impozitare (a arhiereilor – V.P.) a început cu RSS Moldovenească, dar se vorbește că va fi în toată Uniunea. Până în prezent, de exemplu, în RSS Ucraineană la fel încă nu a fost. Chestiunea abordată de mine alarmează foarte mult, deoarece este imposibil să administrezi Eparhia fără arhierei, iar dacă impozitările vor fi mari și inexacte, nimeni nu va accepta să devină arhiereu. De asemenea, trebuie să adaug despre efectuarea campaniei împrumutului în teritoriu în RSS Moldovenească – sunt cazuri de impunere abuzivă a lăcașurilor prin intermediul presiunii, somațiilor cu amenințări (au fost cazuri de chemare noaptea la Sovietul Sătesc și închiderea în camere a starostilor etc.). Împuternicitului pentru treburile bisericii, continua Nectarie, i s-a adus la cunoștință despre acestea, însă nu toți se plâng în mod oficial dat fiind că sunt cazuri când organele locale financiare și sătești încep să-l tachineze pe preot, pe staroste îl taxează suplimentar la impozitele de bază” 13.

În cele din urmă, practica presiunii fiscale asupra clericilor a stârnit îngrijorare în Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS. În 1952 membrii Consiliului au recunoscut că „impunerea excesivă a preoțimii pe venit într-o serie de regiuni, ținuturi, republici are loc întâi de toate în virtutea calculării incorecte a veniturilor”. „Esențialul, considerau funcționarii Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, constă în faptul că în teritoriu dacă nu organele financiare, atunci lucrătorii lor, nu iau în considerație circumstanța că aceste cazuri de impozitare incorectă și chiar deliberat incorectă conduc doar la fapte nedorite și anume la intensificarea activității religioase din partea preoțimii prin intermediul căutării veniturilor suplimentare, precum și la faptul că o anumită parte a preoțimii, fiind impozitată excesiv, recurge la împrumutarea mijloacelor de la comunitățile bisericești sau, pur și simplu, li se adresează de pe amvon credincioșilor solicitându-le ajutorul, organizând în rândul lor colecte de mijloace pentru plata impozitelor. Credincioșii, de frica plecării preotului din parohie și a posibilei închideri a bisericii din această cauză, acceptă aceste acțiuni, își intensifică activitatea de pe lângă biserică și preoțimea jignită cu impozitele.” 14

Cu alte cuvinte, era vorba de prejudiciile aduse reputației regimului. „Stăvilirea” și „limitarea activității” se transfor- ma în ochii credincioșilor într-o presiune dură (îi sufoca pe preoți cu impozite etc.), ceea ce contribuia la consolidarea comunităților bisericești în jurul preoților. Problema a fost pusă de Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în fața Ministerului Finanțelor al URSS. Însă la timpul respectiv nu s-au produs schimbări sesizabile în practica de impozitare a preoțimii.

„Acțiunile de limitare”, atât cele legale, anunțate de Patriarhul însuși sub presiunea autorităților, cât și cele ilegale – precum greșelile amatoriste și abuzurile organelor fiscale –, pot fi definite în ansamblu ca o „presiune ușoară” asupra bisericii în ultimii ani de viață ai lui Stalin. Această presiune nu putea să nu se răsfrângă asupra stării religiozității în Moldova. Altceva este că e destul de greu de apreciat în mod univoc consecințele unor astfel de limitări fățișe și camufla- te. Cu toate acestea, să încercăm să obținem de la surse o limpezime măcar aproximativă în această chestiune.

„Religiozitatea tot mai este încă foarte mare…”

În prima jumătate a anului 1949, adică înainte ca urmările „anumitei limitări” a activității bisericii să se facă în întregime vizibile, s-au înregistrat cele mai înalte pentru perioada postbelică niveluri ale religiozității populației și activizării vieții bisericești. „Analizând starea religiozității în rândul populației și activitatea oamenilor bisericii pe calea observațiilor personale, conversațiilor cu preoțimea și mirenii, precum și din diferitele materiale de care dispunem, scria Romenski la 21 iunie 1949 este necesar să menționăm că religiozitatea în rândul populației locale, atât în satele, cât și în orașele republicii, tot mai este încă foarte mare. Aceasta se vede întâi de toate din frecventarea sporită a bisericilor de către credincioșii de toate vârstele. Se observă că aproape toată populația locală, cu mici excepții, mai ales în sate, umblă la biserică și ține toate datinile religioase (postul, împărtășania, botezul, cununia, înmormântarea etc.). S-a stabilit că anul acesta în perioada «postului mare» și de «paște» la biserici au fost cu mult mai mulți credincioși în comparație cu anii precedenți. În aceste zile, bisericile de la sate, precum și cele de la orașe, au fost arhipline de oameni veniți să se roage. În zilele pascale în bisericile din Chișinău printre cei care se rugau puteau fi văzuți destul de mulți școlari care stăteau cu cozonaci, precum și mulți studenți și îndeo- sebi mulți elevi ai școlilor de meserii și ai școlilor din învățământul de pe lângă fabrici și uzine” 15.

Romenski a atras atenția și asupra numeroaselor cazuri de frecventare a bisericilor de către intelectualitatea locală – învățători, medici, agronomi. Îndeosebi în sate. Nu se lăsa mai prejos de intelectualitate nici tineretul, nici chiar comsomoliștii. În calitate de exemplu Romenski a relatat un episod din preajma Paștelui din satul Sângera, raionul Chișinău. Când în sat a venit de la Chișinău un reprezentant al comitetului raional al comsomolului pentru a organiza o adunare comsomolistă, s-a dovedit că „majoritatea comsomoliștilor se aflau în acel timp la biserică, de unde a și trebuit să fie convocați la adunare”. Aveau loc cazuri de sfințire de către credincioși a fântânilor și caselor, botezul în masă nu doar a nou-născuților, ci și a „copiilor de vârste mai mari și chiar adolescenți”. În aer liber în luna mai 1949 credincioșii dintr-o serie de raioane „au încercat să organizeze, iar pe alocuri chiar au organizat procesiuni prin câmpuri cu rugăciuni de ploaie”. S-a intensificat considerabil în rândul credincioșilor și mișcarea pentru deschiderea bisericilor. Primăvara pe marginile drumurilor și lângă fântâni au început să apară cruci „cu scopul de a consolida religiozitatea în rândul populației” 16.

Totodată, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a acuzat preoțimea, călugării și oamenii bisericii „de intensificarea simțitoare a activității dușmănoase”. Este vorba, între altele, de agitația contra colhozurilor, deoarece „în colhozuri nu-i vor lăsa pe credincioși să meargă la biserică”, de „răspândirea în rândul populației a diferitelor foi volante, scrisori și zvonuri provocatoare, care conțin tot felul de scorniri stupide, dăunătoare, contrarevoluționare despre apropierea sfârșitului lumii, despre apropierea războiului, despre un cutremur de pământ de Paști și de 1 Mai, preoții cer ca populația să se pocăiască și să se întărească în credință, să umble la biserică, să țină post etc.” 17.

În raportul pentru semestrul doi al anului 1949 Romenski continua să afirme că „populația locală, îndeosebi în sate, cu mici excepții, aproape toți frecventează bisericile și mai cu seamă oficiază datinile religioase” 18. S-a dovedit că mediul sociocultural al Moldovei avea suficientă „vâscozitate” religioasă. Aceasta nu doar continua să mențină populația locală în orbita ortodoxiei, dar îi și „digera” și antrena în cultura datinilor ortodoxe pe ateii care veneau în Moldova. „Deopotrivă cu botezul în masă al copiilor nou-născuți, se spunea în raportul informațional al împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS în RSS Moldovenească pentru trimestrele trei și patru ale anului 1949, se observă de asemenea botezul copiilor de vârste mai mari, adolescenților și chiar adulților. Și aceste botezuri nu sunt făcute în familiile localnicilor, ci sunt înregistrate din contul cetățenilor care vin în Moldova din alte regiuni ale Uniunii Sovietice” 19. Mulți învățători frecventau deschis și sistematic biserica, se cununau și își botezau copii 20.

În timp ce în anii 1944-1947 în ansamblu pe URSS se remarca tendința stabilă de reducere anuală a numărului demersurilor de deschidere a bisericilor: 6629 de demersuri în 1944 contra 3702 – în 1947, în Moldova tabloul era diametral opus. După cum informa împuternicitul pentru RSS Moldovenească, în anul 1945 nu a parvenit în general niciun demers privind deschiderea bisericilor, în 1946 au fost 18, în 1948 – 37, iar anul 1948 a înregistrat un record la numărul demersurilor făcute – 112. Toate cererile acestea au fost respinse de către autorități 21.

Printr-o scrisoare directivă din 28 februarie 1951 nr. 201 Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse le-a ordonat împuterniciților să prezinte cel târziu la 1 iulie 1951 informații despre schimbările survenite în situația și activitatea bisericii în comparație cu anii 1945-1947, despre numărul parohiilor scoase de la înregistrare „din cauza lipsei slujbelor”, despre cazurile de dezmembrare a activurilor bisericești de 20 de persoane, precum și despre măsurile întreprinse de biserici pentru extinderea influenței, despre încălcările legislației privind cultele religioase. Pe lângă aceasta, trebuiau să colecteze părerile conducătorilor despre biserică, afirmațiile preoțimii 22. Nu este surprinzător faptul că în raportul istețului P. Romenski despre rezultatele muncii în anul 1950 au apărut motive noi. În tonalități energice și însuflețite, dar fără a cita date statisti- ce și fapte convingătoare, împuternicitul a început să scrie despre îndepărtarea vertiginoasă a populației moldovenești de ortodoxie. În anul 1951 el a utilizat pentru prima oară teza despre „scăderea religiozității și îndepărtarea de biserică” 23.

La 10 august 1951, ca răspuns la o cerere parvenită de la Moscova, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova a expediat o notă informativă generalizatoare. „După ce am studiat și analizat situația și activitatea bisericii și a preoțimii în republică pe calea observațiilor personale, a discuțiilor cu lucrătorii de conducere și activul de partid și sovietic din teritoriu, scria Romenski, precum și din diferitele materiale care mi-au parvenit, se vede că populația muncitoare, atât în orașe, cât și în sate se desprinde tot mai mult de biserică și de sub influența preoțimii. O confirmă un șir întreg de fapte”. Mai departe urmau niște afirmații care dezmințeau de fapt tot ce scrisese împuternicitul vreo doi ani în urmă: „În timp ce recent de tot, cu un an-doi în urmă, era așa o situație, când bisericile, atât în sate, cât și în orașe, erau frecventate, cu mici excepții, de aproape toată populația locală, inclusiv de intelectualitate, iar duminica și în zilele de sărbătoare în sate țăranii nu efectuau niciun fel de munci agricole, în prezent pretutindeni în republică se observă o reducere vizibilă, tot mai crescândă pe zi ce trece a frecventării bisericilor de către populație, atât în orașe, cât și în sate; îndeosebi din contul muncitorilor, intelectualității, activului colhoznic și al tineretului” 24.

Întru confirmarea acestei concluzii erau citate câteva cazuri luate la întâmplare (catedrala din Chișinău și catedrala din Bălți, bisericile din satele Strășeni, Parcani, Răspopeni și din orașul Râbnița) și făcută trimiterea la faptul că „exemple analogice de creștere generală a reducerii frecventării pot fi aduse și din multe alte biserici”. Romenski declara cu satisfacție că „în comparație cu anul trecut, 1950, în actualul an 1951, în timpul așa-zisului «post mare» pretutindeni a fost observată reducerea considerabilă a numărului celor care se rugau în biserici și, ceea ce îndeosebi constituie un indicator important, s-a redus cu mult numărul persoanelor care «țin post» (orașul Chișinău, orașele Bălți, Râbnița, Bender, raioanele Otaci, Criuleni, Vertiujeni, Bravicea, Răspopeni și un șir de alte raioane). De o atare sărbătoare religioasă considerată de bisericoși «mare» precum e Paștele frecventarea bisericilor a fost pretutindeni cu mult mai joasă în comparație cu anul trecut”.

Ultima tentă expresivă la tabloul general al declinului religiozității în republică a fost afirmația referitoare la reducerea simțitoare a oficierii de către populație a diferitelor datini religioase: tineretul se căsătorește tot mai mult fără să se cunune în biserică, se reduce numărul botezurilor copiilor, înmormântărilor cu preot etc. În acest caz, Romenski a fost întrucâtva mai convingător, deoarece făcea trimitere la declarațiile preoților și arhiereilor înșiși, care se plângeau de reducerea veniturilor bisericești 25.

La început, concluziile optimiste pentru statul ateu ale lui Romenski le-au provocat îndoieli serioase chiar și șefilor lui direcți. Membrii Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse au scris pe textele rapoartelor victorioase o mulțime de note marginale și semne de întrebare. Era evident că conducerea Consiliului își suspecta împuternicitul de îmfrumusețarea cu rea-credință a realității 26.

„Informația dvs. ca răspuns la scrisoarea Consiliului Nr. 201s din 28 februarie 1951 «Cu privire la situația și activitatea bisericii», se spunea în indicația Consiliului din 28 august 1951, a fost întocmită nesatisfăcător. În ea este reflectată unilateral doar chestiunea reducerii interesului față de biserică din partea populației, diminuarea influenței ei în republică, ceea ce este un fapt pozitiv. Însă nu se cuvenea să fie evitat și ignorat faptul că biserica în Republica Moldovenească mai are încă până în prezent o activitate vastă. În afară de aceasta, dvs. ați comunicat recent că în republică se face observată mai că pretutindeni restabilirea «atributelor» religioase pe drumuri și lângă fântâni în localități (cruci, paraclise). Nu se știe de ce în informație această chestiune nu și-a găsit nicio reflectare, în timp ce informația cuprinde perioada anilor 1945-1951. De asemenea, nu și-au găsit reflectarea în informație procesele din situația și activitatea mănăstirilor, ceea ce nu poate fi detașat de situația și activitatea bisericii în republică. În sfârșit, nu este clar, în ce fel ați colectat dvs. materialul: v-ați deplasat la fața locului sau nu?” 27.

A doua zi după această indicație zdrobitoare președintele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse i-a expediat o scrisoare secretarului CC al PC(b) al Moldovei, L.I. Brejnev, și Președintelui Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, G.I. Rudi. Karpov ruga conducerea republicii să atragă atenția nu doar la „lipsa de disciplină a t. Romenski, care se manifestă prin tergiversarea inadmisibilă a prezentării informației”. Președintele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse și-a acuzat împuternicitul de faptul că acesta, în loc să studieze serios chestiunea, „s-a limitat la constatarea conturării tendinței de diminuare a influenței bisericii asupra populației Moldovei”. Atât raportul, cât și nota informativă, scria Karpov, sunt alcătuite în grabă și nu se vede ca t. Romenski să fi studiat măcar câteva parohii sătești și orășenești și în baza acestor date verificate să-și fi construit informația adresată Consiliului, CC al PC(b) și Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești” 28.

Președintele Consiliului era vădit indignat de faptul că împuternicitul nu a informat Consiliul despre măsurile luate într-o serie de chestiuni importante:

„a) în rapoartele pentru trimestrele II și III ale anului 1950 t. Romenski informa că «clericii… aproape pretutindeni în sate și lângă drumuri instalează cruci noi, le repară și le restabilesc pe cele vechi, sfințesc casele, fântânile…» 29;

1. se știe că t. Romenski are demersuri pentru deschiderea bisericilor, scrise de zeci de persoane (satele Cobasna, Mocra, raionul Râbnița ș.a.). În memoriul din 10 august 1951 t. Romenski menționează 11 localități în care grupurile de credincioși activi sunt conduse de «foști starosti bisericești, dascăli, chiaburi și alte elemente antisovietice dușmănoase». Demersul pentru deschiderea bisericii în satele Crăsnășeni, Chiștelnița, Târșiței, raionul Telenești, s-au semnat: președintele, secretarul și membrii Sovietului Sătesc, 32 la număr; slujitorii neînregistrați ai cultului în decursul unui timp îndelungat oficiază neîmpiedicat slujbe și săvârșesc cu permisiunea unor soviete sătești ritualuri bisericești nu doar în casele credincioșilor, ci și în bisericile inactive, organizează Aceste chestiuni nu au fost clarificate și reflectate la modul cuvenit în informație” 30.

Sunau oarecum disonant cu concluziile lui Romenski și evaluările religiozității populației Moldovei din documentele CC al PC(b) al re- publicii. Deși aceste evaluări erau întemeiate anume pe informațiile furnizate de împuternicit. În timp ce Romenski vorbea despre „diminuarea religiozității” aproape ca despre un fapt împlinit, Secția de Agitație și Propagandă a CC al PC(b) al RSS Moldovenești a pus accentul pe „religiozitatea și superstițiile pe larg răspândite în rândul populației băștinașe”. Cei de la CC nu împărtășeau vădit optimismul ateist de fațadă al lui Romenski. Activitatea intensă a preoțimii, călugărilor, clerului și a sectanților, se menționa în documentul de partid, „menține religiozitatea înaltă, atât în rândul populației rurale, cât și al cele urbane. Aproape toată populația locală, cu mici excepții, frecventează biserica și oficiază datinile religioase. Bisericile sunt frecventate de un număr considerabil de școlari, elevi ai școlilor de meserii, ai școlilor din învățământul de pe lângă uzine și fabrici, studenți ai instituțiilor de învățământ superior și mediu. Sunt cazuri când mulți comsomoliști, învățători, agronomi, lucrători medicali frecventează bisericile, oficiază datinile religioase și chiar ajută cu sârg activul bisericesc. Faptele denotă, de asemenea, că unii comuniști, lucrători de conducere nu s-au eliberat de prejudecățile religioase” 31.

În schimb, în chestiunea popularizării și conservării credinței cu forțele clerului și ale oamenilor care simpatizează cu el pe față sau pe ascuns instanțele republicane de partid se solidarizau întotdeauna cu Romenski. Încă în iulie 1949 secretarul CC al PC(b) al Moldovei,

N.G. Coval, a recunoscut: „Religiozitatea este susținută în prezent de un număr mare de biserici, mănăstiri, diferite comunități și secte religioase”. În jurul bisericilor și mănăstirilor se grupează un activ bisericesc considerabil – membrii consiliilor bisericești, comisiilor de revizie ș.a. Exista, de asemenea, și un număr mare de preoți, călugări și călugărițe ambulante care săvârșeau ritualurile religioase la domiciliu și în bisericile inactive. „Pe lângă slujbele obișnuite din biserici, mănăstiri și oficierea ritualurilor religioase, scria Coval, preoțimea, clerul și sectanții răspândesc în rândul populației foi vo- lante cu caracter religios și conținut antisovietic, fac agitație contra orânduirii colhoznice, într-o serie de cazuri organizează procesiuni publice și de stat, înscenează diferite «minuni», tinzând să sperie cu toate aceste lucruri partea înapoiată a populației și să o supună sub aspect politic influenței lor” 32.

Revenind la nota informativă a Secției CC al PC(b) al Moldovei în- tocmită în anul 1951, vom atrage atenția asupra câtorva circumstanțe evidente și cât se poate de delicate pentru regimul sovietic. Adesea lucrătorii de conducere sovietici și economici susțineau diferite rugăminți ale preoțimii: „dau caracteristici pozitive, delegații”. Aveau loc și tentative cu sensul invers „de a folosi influența preoțimii asupra populației în scopul efectuării cu succes a diferitelor campanii politice și economice”. Astfel, în timpul subscrierii la împrumutul de stat în luna mai 1949 în satul Peciște, raionul Răspopeni, împuternicitul comitetului raional de partid, șeful secției raionale de asigurare socială, Țâbulski, l-a antrenat pe preotul Melnic în calitate de agitator, oferindu-i cuvântul la un miting în fața țăranilor. Melnic, desigur, „cu cuvântarea sa nu a dat, în afară de daună, nimic. Mai mult decât atât, el însuși a refuzat să subscrie la împrumut și a fugit din sat” 33.

Nota informativă a secției CC al PC(b) al Moldovei se termina cu concluziile politice: „Toate aceste momente negative nu sunt doar rezultatul rămășițelor trecutului, ci și consecința lipsei unei munci antireligioase cât de cât sistematice a organizațiilor de partid. Se poate spune direct că mulți comuniști au uitat de indicația lui I.V. Stalin că partidul nu poate fi neutru în raport cu religia, că partidul se uită la religie ca la opiul poporului” 34. Propagandiștii partinici i-au atribuit în treacăt conducătorului tuturor popoarelor cunoscuta expresie a lui Karl Marx.

Oricât îi reproșau lui P. Romenski instanțele superioare argumentarea insuficientă a afirmațiilor referitoare la diminuarea religiozității, el, la fel ca și revizorii moscoviți care îl verificau, a ținut-o un timp cu fermitate pe-a lui: „Religiozitatea scade!” Și în același timp în memoriul adjunctului șefului secției de inspectare a Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, V.S. Spiridonov, adresat lui G.G. Karpov și scris la 25 ianuarie 1951 pe baza rezultatelor verificării muncii lui P.N. Romenski, această concluzie generală era încadrată în mărturii despre „prejudecățile și superstițiile religioase înrădăcinate pe larg în rândul maselor de oameni ai muncii” și despre religiozitatea încă „destul de considerabilă” în rândul populației: „Mulți cetățeni frecventează bisericile, oficiază diferite datini și ritualuri religioase, și nu doar cei în vârstă, ci, de asemenea, tineretul și copiii” 35.

Fenomenele de criză și limitele retragerii

Este important de subliniat că Romenski își consolida în permanență argumentarea referitoare la diminuarea religiozității în republică. În august 1951 el făcea deja trimitere și la faptul că acest lucru regretabil pentru biserică era recunoscut chiar și de unii reprezentanți ai preoțimii. Preotul bisericii din orașul Râbnița, Buinițchi, tot el ar- hiereul raionului Râbnița și al altor raioane, i-a declarat oficial episcopului: „Acum au venit așa timpuri când în sate și mai ales la noi, în or. Râbnița, mulți își înmormântează răposații fără preot, nu-și botează copiii, nu se cunună, într-un cuvânt, atât frecventarea bisericii, cât și oficierea datinilor s-au redus cu mult anul acesta în comparație cu anul trecut. Dacă eu nu aș fi avut pe lângă venitul de la biserica mea și veniturile de la alte biserici ale arhieriei mele ca arhiereu, aș fi dus- o greu. Dacă, de exemplu, înainte cei care se împărtășeau îmi dădeau ca la preot câte 5-10 ruble, acum îmi dau doar câte 20 de copeici – 1 rublă, și nici măcar nu se împărtășesc destul de des” 36.

Alți preoți îi declarau episcopului că anul acesta de Paști în biserici au fost cu mult mai puțini credincioși în comparație cu anul trecut, iar colectarea în cutia milei din „ofrandele” lor a fost cu totul neînsemnată. În timp ce înainte, spuneau ei, credincioșii depu- neau în cutie câte o rublă și mai mult, acum depun doar monede de aramă și de argint, nu mai mult. Din cauza „ofrandelor mici” se iscau uneori scandaluri. Astfel, de exemplu, în satul Sofia, raionul Bălți, de Paști, preotul Delinschi a văzut că un număr relativ mic de credincioși au adus la biserică pască la sfințit. El le-a numărat „ofrandele”, s-a convins că sunt cu totul neînsemnate, „le-a făcut în biserică credincioșilor care veniseră un mare scandal și a refuzat să le sfințească pasca. A sfințit pasca unei părți a enoriașilor abia după ce aceștia au sărit asupra lui, amenințându-l cu bătaia” 37.

Un grup de activiști bisericești din satul Cremenciug, raionul Zgurița, i s-au adresat în aprilie 1951 episcopului Nectarie cu declarația despre faptul că frecventarea bisericii „tot scade și i se reduc veniturile” și au cerut, totodată, înlocuirea preotului cu un astfel de păstor „care ar putea atrage oamenii la biserică”. „În săptămânile obișnuite, îl informau ei în continuare pe episcop, dacă sunt puțini oameni la rugăciune, preotul lasă slujba și se grăbește în satul vecin Iarova, la iarmaroc, să se ocupe de speculă. Recent de Bobotează părintele Leontie a decis să meargă cu agheasmă prin sat, dar în multe case nu l-au lăsat să intre în timp ce făcea ocolul satului. El s-a supărat din aceasta cauză, a lăsat baltă umblatul din casă în casă și s-a dus peste Nistru în satul Mihailovka, raionul Iampol, RSSU, unde a și umblat din casă în casă, iar biserica noastră a rămas fără slujbă” 38.

În decursul primului semestru al anului 1951, 58 de preoți, fără a-i pune la socoteală și pe dascăli, și-au părăsit parohiile ca fiind puțin de tot frecventate de credincioși și fiindcă nu le aduceau venituri, și cu buna știință a episcopului s-au dus în alte parohii în căutarea „unor locuri mai profitabile” 39.

S-ar părea că toate aceste indicii ale fenomenelor de criză în viața comunității ortodoxe a Moldovei de la începutul anilor 1950 erau contrazise de alte fapte comunicate de Romenski: încercările insistente de a deschide biserici și cererea stabilă la serviciile preoților autoproclamați și neînregistrați, continuarea procesiunilor religioase și a „minunilor” în pofida interdicțiilor și instalarea crucilor prin toată republica. N-ar fi cazul să considerăm contradicțiile de acest fel din rapoartele lui Romenski drept o simplă greșeală logică sau o mistificare vulgară. Aceste contradicții erau mai degrabă reflectarea luptei perseverente a comunității ortodoxe din Moldova cu fenomenele de criză în continuă intensificare, cu ofensiva „blândă” a ateismului de stat asupra bisericii. Nu este surprinzător faptul că în pofida ieșirii unor credincioși din componența consiliilor bisericești, la timpul respectiv nu a fost înregistrat niciun caz de destrămare completă a „activurilor celor douăzeci” și a comunităților religioase 40.

Și clericii înșiși se opuneau diminuării interesului față de religie.

„În legătură cu reducerea tot mai mare a frecventării bisericilor și a oficierii datinilor religioase, scria Romenski, diminuarea influenței bisericii și a preoțimii asupra populației, preoțimea și bisericoșii încearcă să întreprindă un șir de măsuri de tot felul orientate spre menținerea religiei și consolidarea poziției lor”. Un șir de preoți din orașe și sate încercau „prin diferite metode să mențină religia”, îmbunătățeau corurile bisericești, amenajau solemn slujbele, rosteau deseori predici îndemnându-i pe credincioși să frecventeze bisericile, de marile sărbători bisericești umblau cu rugăciunea pe la casele credincioșilor.

„Chiar încearcă să meargă la cei care nu-i invită etc.” 41.

În lupta pentru credincioși preoțimea a început să renunțe la taxele bănești ferme pentru oficierea datinilor, „tinzând astfel să-i atragă pe credincioși”. Clericii „purtau special discuții cu episcopul Nectarie în privința faptului că dat fiind că religia cade și poporul se îndepărtează tot mai mult de biserică, în scopul ridicării credinței este necesar, înainte de toate, după părerea lor, de a duce o luptă necruțătoare contra preoților care prin comportamentul lor, după cum s-au exprimat ei, «contribuie ei înșiși la destrămarea bisericii și subminarea autorității». Astfel de convorbiri cu episcopul îl somau să ia măsuri urgente și aspre” 42.

Astfel, la începutul anilor 1950, îndepărtării de credință a tineretului și a celor indiferenți i se opunea rezistența tenace a episcopului clericilor și „activurilor bisericești ale celor 20”. Se vedea deslușit coeziunea unui nucleu statornic al credincioșilor și clericilor care nu se dădeau bătuți nici de interdicții, nici de presiunea fiscală. Oamenii aceștia au dus pe umerii lor întreaga povară a rezistenței la presiunea „blândă” a statului, prin care s-au remarcat anii 1949-1953 în istoria ortodoxiei din Moldova. Această rezistență și starea de spirit combativă îl inspirau la lupta pentru păstrarea credinței și pe noul cârmuitor al eparhiei, Nectarie, care a venit în locul lui Venedict în iunie 1948. De obicei el se străduia să nu-i refuze nimic împuternicitului Consiliului, îi executa docil toate indicațiile, uneori chiar lansa inițiative stranii – cerea el însuși să fie închise unele biserici și mănăstiri. Anume lui îi aparținea ideea de a închide toate mănăstirile idioritmice de maici 43. Nu în zadar prin Moldova circula într-un timp zvonul că „episcopul Nectarie nu este episcop, ci fost colonel al Armatei Sovietice”. Unele studii apărute în ultimul timp în Moldova, care se bazează pe documentele de arhivă desecretizate, indică în mod direct asupra legăturilor strânse ale episcopului cu KGB 44. Anume acestui om îi revenea nu doar să „înscrie” eparhia Moldovei și a Chișinăului în contextul politic înrăutățit, cu atât mai mult cu cât era un docil și loial „ierarh sovietic”, după cum le plăcea celor din Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse să-i numească pe păstorii de acest soi, ci trebuia să mai și adapteze viața bisericească a republicii la noua comandă politică, să-i „deprindă” pe clerici și pe mireni să se supună autorităților.

Dar la începutul anilor 1950 arhiereul cârmuitor, cu toată flexibilitatea lui, se pare că a ajuns la limita cedărilor și compromisurilor posibile la timpul respectiv. Această circumstanță l-a transformat într-un centru sui-generis de rezistență pasivă la presiunea „blândă” asupra bisericii. P. Romenski nu a trecut cu vederea acest lucru și a atras atenția asupra lui. „Întâi de toate, scria împuternicitul, însuși episcopul Nectarie prin toate acțiunile lui tinde vădit spre aceasta”, adică spre „menținerea religiei”, cum se exprima Romenski: „De exemplu, îi acordă ajutor material permanent Catedralei din or. Chișinău, a făcut reparația capitală a catedralei din mijloacele episcopiei, cheltuind pentru aceasta circa un milion de ruble, a efectuat decorarea ei interioară, iar acum proiectează să efectueze pictura murală artistică a interiorului catedralei. Întreține la catedrală din mijloacele episcopiei un cor destul de solid, slujește personal aproape zilnic în catedrală și adesea antrenează la oficierea slujbelor alți preoți pentru a le imprima mai multă «solemnitate» slujbelor. Toate acestea sunt făcute pentru a atrage mai mulți credincioși să se roage în catedrală” 45.

Nectarie îi soma pe preoți să facă reparații în biserici, să mențină curățenia și ordinea în ele, să organizeze coruri bune, chiar și contra plată. Adesea mergea personal la mănăstiri și la bisericile parohiale de la periferie pentru a săvârși slujbe și a efectua controale. Episcopul Nectarie, după aprecierea lui Romenski, și îndeosebi în ultimul timp, a început să se răfuiască mai aspru cu preoțimea pentru orice abateri cu caracter imoral. Îi caterisea, le interzicea să slujească în biserică, îi transfera în parohii mai rele, îi alunga din eparhie etc. Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse chiar l-a acuzat pe Nectarie de faptul că „susține și încurajează în fel și chip partea cea mai fanatică, obscurantistă a preoțimii” 46.

În 1952 Nectarie a emis o dispoziție oficială privind disciplina: „I se interzice preoțimii să umble în oraș prin restaurante, bufete, să se oprească la gherete și să bea în public băuturi alcoolice și astfel să înjosească demnitatea și prestigiul preoțimii și a întregii biserici.

La Episcopie parvin neîntrerupt plângeri ale enoriașilor lăcașurilor că preoții îi jecmănesc pentru oficierea datinilor religioase, cer de la ei sume de bani peste măsură de mari pentru aceasta, fără a ține cont de situația lor materială.

Se interzice stabilirea sumelor care trebuie plătite pentru ceremoniile religioase. Preoțimea trebuie să-și potolească cerințele și să țină cont de situația materială a credincioșilor care nu sunt întotdeauna în stare să plătească atât cât cere preotul. Nu trebuie să se târguiască, deoarece târguiala pentru oficierea ceremoniilor îi ofensează pe credincioși, subminează autoritatea preotului și a credinței ortodoxe. Trebuie să fiți modești și să vă mulțumiți cu sumele pe care credincioșii i le plătesc preotului.

La Episcopie parvin, de asemenea, informații despre faptul că unii clerici duc o viață imorală și desfrânată, duc un mod de viață marcat de ebrietate, se dedau în public beției și prin acest comportament ne- demn pierd prestigiul și demnitatea de iereu.

Se propune să i se pună capăt acestui comportament nedemn și să nu se admită încălcări de acest fel. Vinovații de încălcarea prezentei dispoziții vor fi pedepsiți cu strictețe, până și cu îndepărtarea de la obligațiunile de preot și caterisirea în virtutea regulilor canonice ale Sf. Biserici.

La Episcopie parvin informații despre delapidarea de către unii preoți a bunurilor bisericești, despre cheltuirea ilegală a banilor bisericii. Preoții și dascălii trebuie să fie politicoși și amabili atât între ei, cât și cu credincioșii, atât în lăcaș, cât și în afara lui, fără a-și permite cu ultimii și între ei grosolănii, impertinențe, dispute, bârfeli, vrajbe, obscenități și altercații. Vinovaților de încălcarea acestei dispoziții le vor fi aplicate sancțiuni aspre…” 47.

Fiind la timpul său o parte destul de neliniștită a Bisericii Ortodoxe Române, comunitatea ortodoxă a Moldovei a acumulat o experiență bogată de rezistență la inovațiile inacceptabile pentru ea: mișcarea vechilor calendariști, din care a făcut parte un timp Venedict, protestele și tulburările politice pe bază religioasă, opoziția mănăstirească, preoții itineranți „independenți” și preoții autoproclamați, aderarea la sectarism etc. De aceea, în timp ce în regiunile ortodoxe ale URSS în frontierele din anul 1939 politica de utilizare a bisericii ca organizație care controlează comportamentul credincioșilor își îndreptățea așteptările, în unele zone cu probleme (Moldova, Ucraina și câteva regiuni tradițional religioase ale RSFSR) chiar și cârmuitorii eparhiilor loiali față de stat, precum era Nectarie, nu erau în stare să formeze modele de comportament mai acceptabile pentru stat ale credincioșilor, activului bisericesc și clericilor.

Activul bisericesc moldovenesc și credincioșii de rând se opuneau în mod consecvent practicii prohibitive a autorităților. Și în timp ce în RSFSR, de exemplu, Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a constatat deja în anul 1948 reducerea numărului demersurilor pentru deschiderea bisericilor – credincioșii ruși au reacționat mai docil la semnalele autorităților supreme –, în Moldova în aceeași perioadă a fost remarcată dublarea numărului demersurilor de acest fel. Documentele de care am luat cunoștință conturează un portret social grăitor al activului bisericesc moldovenesc, care an de an și chiar din deceniu în deceniu a militat pentru deschiderea bisericilor și înregistrarea comunităților. Este uluitoare insistența cu care foștii starosti, dascăli bisericești, unii enoriași activi se străduiau să dobândească exercitarea dreptului lor la credința strămoșilor. Perseverența acestor oameni îl punea în încurcătură chiar și pe Romenski, care era un maestru subtil al formulării refuzurilor. Pentru fiecare cicăleală formală a împuternicitului activul bisericesc moldovenesc găsea în- totdeauna un răspuns: dacă sunt puține semnături sub demers, data viitoare vom transmite mai multe; dacă ni s-a refuzat la Chișinău, vom reclama la Moscova etc. Numele unor activiști bisericești care militau pentru deschiderea bisericilor în satele lor se repetau din an în an în rapoartele împuternicitului pentru Moldova.

Ce-i drept, la începutul anilor 1950 și în Moldova a fost înregistrată o oarecare reducere a numărului demersurilor pentru deschiderea bisericilor. Credincioșii au început să caute alte căi pentru a depăși refuzurile permanente ale lui Romenski, ca să încerce să iasă din situația dificilă în care îi punea politica restrictivă a Moscovei. În iulie 1948 Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a prezentat la Secretariatul CC al PC(b) din toată Uniunea un album cu diagrame privind situația Bisericii Ortodoxe Ruse la 1 ianuarie 1948 și o notă explicativă la el 48. Materialele i-au fost adresate lui M.A. Suslov, care, judecând după însemnările făcute pe margini, le-a citit cu atenție. Suslov a subliniat pe margine și a evidențiat cu semnul exclamării paragraful din care rezulta că în Ucraina și Moldova, unde multe biserici rurale nu-și aveau clerul lor, era răspândită pe larg instituția „preoților itineranți”. Informațiile citate denotau faptul că până și incapacitatea Bisericii Ortodoxe Ruse de a asigura parohiile cu numărul necesar de preoți nu era compensată nicidecum prin reducerea activismului comunităților bisericești, la care sperau foarte mult deținătorii puterii. Pur și simplu, această activitate se desfășura deja și în alte forme.

Într-o serie de cazuri, credincioșii moldoveni, drept răspuns la acțiunile suspecte, după părerea lor, ale autorităților de lezare a drepturilor lor legitime, își demonstrau disponibilitatea de a organiza proteste și chiar răzvrătiri. Așa s-a întâmplat în procesul transmiterii clopotelor pentru Catedrala Patriarhiei din Moscova din bisericile inactive din Chișinău și de la mănăstirea Condrița. În decembrie 1947 episcopul Chișinăului și al Moldovei, Venedict, îi comunica Patriarhului Alexie I că cele 8 clopote care reprezentau gama totală și erau în stare perfectă, erau gata să fie expediate la Moscova. Dar în 1947 clopotele nu au fost, totuși, expediate. Iar la 1 octombrie 1948 episcopul Nectarie a comunicat într-un raport adresat patriarhului că „au fost scoase clopotele din mănăstirea închisă. Aceasta a stârnit nemulțumirea poporului și aproape că o rebeliune în toată legea, cu implicarea miliției, deoarece credincioșii voiau să deschidă aici un lăcaș parohial” 49.

Neorânduielile mănăstirești

La fel de stringent ca și mai înainte era pusă în fața eparhiei problema mănăstirilor. La începutul lui 1948 în republică încă mai rămăseseră 22 de mănăstiri active 50. Criza mănăstirească începută în timpul războiului și după război se făcea ca și mai înainte simțită, stânjenindu-l pe arhiereul cârmuitor în încercările lui de a folosi la maximum potențialul mănăstirilor. Episcopul Nectarie vorbea pe șleau despre declinul moralității și disciplinei. „Starea religioasă și morală a mănăstirilor Moldovei, îi raporta Nectarie Patriarhului, nu-i câtuși de puțin ideală. Nu încape îndoială că în masa genera- lă există temelia credinței, dar ea se manifestă exterior, fără o stare de spirit și o aspirație interioară, ci eminamente doar pe baza unei practici demult statornicite. Nu există suficientă pricepere, nu există destulă lumină care să încălzească sufletul. Credința este întunecată și confuză, iar din această cauză respectarea rânduielii se face pur mecanic. Din cauza priceperii neîndestulătoare sunt însușite cu- rente străine, nepotrivite cu adevărata învățătură creștină, pătrunde superstiția rudimentară și influența sectanților. Toate acestea se produc din cauza puținei științe de carte și ignoranței cenobiților” 51.

Episcopul a supus unei critici aspre și relațiile dintre cenobiți, atât în mănăstirile de bărbați, cât și în cele de femei, numind aceste relații „brutale, răutăcioase, invidioase”: „La fiecare pas se pot observa vrajbe, certuri, altercații, bătăi, încăierări. Cenobiții din mănăstiri nu au năzuința, avântul spre întrecerea întru virtute, lipsește pornirea lăuntrică spre desăvârșirea morală. În mănăstiri nu sunt unii mai buni și alții mai răi, toți sunt la fel. Nu are cine să-i învețe și să-i povățuiască, să-i educe pe frați. La fiecare pas se pot auzi, începând de la cei superiori și terminând cu cei inferiori, cuvinte putrede, sudălmi nerușinate obscene și altele asemănătoare, care servesc drept exemplu viu al necurățeniei sufletului. Certurile, controversele, scandalurile, înjurăturile, desfrâul, beția, furturile – sunt fenomene obișnuite în mănăstiri, care nu mai miră deja pe nimeni” 52.

Dificultățile ieșirii din criza disciplinară se explicau prin faptul că eparhia, sufocată de lipsa numărului necesar de preoți, trimitea în regim de urgență în parohii partea cea mai vrednică și mai evoluată a călugărilor. De regulă, episcopul plasa aproape în toate locurile vacante de preoți în bisericile parohiale în principal ieromonahi din mănăstirile din partea locului. Ca rezultat, conform datelor din anul 1954, ieromonahii slujeau ca preoți în 102 biserici parohiale 53, adică în fiecare al cincilea locaș. A fost o decizie înțeleaptă și, probabil, unica modalitate de a redresa situația cu cadrele. „Episcopul, spunea în această privință P. Romenski, urmărește astfel două scopuri. În primul rând, el tinde prin trimiterea ieromonahilor în parohii să asigure toate bisericile cu preoți, astfel, de exemplu, în prezent din numărul total de 544 de biserici doar 25 dintre ele nu au preoți și nimeni nu slujește în ele. În al doilea rând, trimițând ieromonahii în calitate de preoți în parohii, episcopul tinde astfel să consolideze în plan material și mănăstirile înseși, deoarece el îl obligă pe fiecare ieromonah trimis în parohie să verse la mănăstire lunar din venitul lui o anumită sumă de bani, și astfel, fără îndoială, consolidează situația materială a mănăstirilor” 54.

Acțiunile de acest fel reprezentau o încercare disperată de a atenua măcar cât de cât criza economică permanentă prin care treceau mănăstirile în ultimii ani de viață ai lui Stalin. Analizând situația economică a mănăstirilor la începutul anilor 1950, Romenski a tras concluzia: „economia tuturor mănăstirilor fără excepție tot slăbește și se reduce pe an ce trece, atât la capacitatea globală, cât și la productivitate”. Cu începere din 1949 venitul mănăstirilor din activități economice se reducea an de an. Același lucru putea fi spus despre veniturile de la bisericile mănăstirești care deveniseră absolut neînsemnate și nu mai aveau nicio importanță în economia globală a mănăstirilor 55. Din cauza numărului mic de cenobiți mănăstirile nu puteau să folosească pe deplin clădirile de locuit, acareturile și alte edificii auxiliare, precum și pământul și inventarul care se aflau la dispoziția lor.

La aceasta se mai adăugau și permanentele tentative ale autorităților republicane moldovenești de a lua în posesie proprietatea mănăstirească. În realitate, dacă e să vorbim, preluând expresia lui M.V. Șkarovski, despre „considerentele economice” ale autorităților, anume aceste „considerente” nu erau practicate de Moscova, ci de conducerea republicană care tindea să folosească clădirile și pământul pentru necesități de stat și colhoznice. În mica, dar dens populata republică agrară (la capitolul densitatea populației Moldova ocupa unul dintre primele locuri în URSS) proprietățile mănăstirilor aveau într-adevăr o valoare destul de mare. Nu este de mirare că CC al PC(b) al Moldovei nu a precupețit culorile sumbre pentru caracterizarea mănăstirilor atunci când, în iulie 1949, a pus în fața Moscovei chestiunea închiderii a 11 mănăstiri simultan 56. Se preconiza ca acest lucru să fie făcut literalmente în decurs de jumătate de an. În același timp se propunea să li se transmită colhozurilor terenurile arabile, pășunile, livezile și viile mănăstirilor, precum și să se majoreze impozitarea mănăstirilor pe venit 57. Însă aceste măsuri atât de drastice nu au fost încuviințate de Moscova. Ele depășeau vizibil limitele „compromisului serghianist”, conturate din nou de Stalin. Înfăptuirea acestor măsuri nu ar mai fi fost o „anumită limitare”, ci o lovitură veritabilă și demonstrativă aplicată bisericii. Pe lângă aceasta, activismul excesiv al autorităților locale la închiderea mănăstirilor putea să-i provoace pe credincioși la proteste active, vădit indezirabile, mai ales în regiunile din preajma frontierei de stat.

Frecventarea mănăstirilor de către credincioși, după cum afirma Romenski, la începutul anilor 1950 a devenit neînsemnată: „În zilele de lucru credincioșii nu merg deloc să se roage la mănăstire, iar în zilele de duminică și de sărbătoare vin, în medie, cel mult 15-30 de persoane, majoritatea bătrâni și bătrâne din satele din apropierea mănăstirilor. Din satele îndepărtate, așa cum se întâmpla pe timpuri, oamenii nu mai merg în pelerinaj la mănăstiri”. Dar și în acest caz concluzia optimistă pentru autorități era însoțită de afirmații diametral opuse: mănăstirile „mai continuă încă să-și exercite influența dăunătoare asupra unei părți a credincioșilor și astfel contribuie la menținerea religiozității în rândul populației. Pe lângă aceasta, printre călugări sunt mulți sectanți inochentiști ascunși, adepți ai uneia dintre cele mai periculoase secte religioase ilegale locale, precum și multe elemente reacționare naționaliste burgheze și alte elemente antisovietice dușmănoase” 58.

În total în perioada postbelică au fost închise 9 mănăstiri, dintre care mănăstirea de bărbați de la Hârjauca a fost lichidată în august 1952. Mănăstirile erau închise mai cu seamă „pe calea fuzionării” și a plasării cu traiul la un loc a călugărilor. Uneori, așa cum s-a întâmplat cu mănăstirile idioritmice de femei, lucrul acesta se producea la rugă- mintea episcopului cârmuitor. La începutul anilor 1950 nu s-a redus doar numărul mănăstirilor, ci și numărul călugărilor din ele. Astfel, în anul 1950 din mănăstiri au plecat 24 de călugări și 107 poslușnici. Din numărul total al celor plecați au decedat 25 de persoane. Ceilalți, în fond, au părăsit mănăstirile și au plecat pe la casele lor, o parte a tineretului a plecat la studii la diferite școli, iar poslușnicii cu vârstă de recrutare au fost încorporați în Armata Sovietică.

Preoții autoproclamați

În pofida fenomenelor de criză din viața bisericească a Moldovei, care a simțit pe propria piele toate plăcerile „restricțiilor blânde”, la sfârșitul anilor 1940 – începutul anilor 1950 credința ortodoxă a populației Moldovei, întâi de toate a celei de la sate, nu numai că își croia drum printre barierele administrative puse de autorități (bisericile neînregistrate continuau într-un mod straniu să funcționeze), dar nu se oprea nici în fața încălcărilor canonice, de exemplu, îi susținea activ pe impostorii de tot soiul, pe „preoții vagabonzi”, care oficiau datinile și ceremoniile religioase în ciuda interdicțiilor episcopului cârmuitor și a arhiereilor. Impostura preoților autoproclamați a fost în multe privințe un fenomen specific moldovenesc. Ea a contribuit la supraviețuirea „ortodoxiei populare” în republică, fie și într-un mod ilegal. Toți arhiereii cârmuitori au încercat să lupte cu acest fenomen adânc înrădăcinat în Moldova – și Ieronim, și Venedict, și Nectarie. Până la sfârșitul anilor 1950, când autoritățile s-au implicat activ în proces, nimicind în focul atacurilor ateiste hrușcioviste atât comunitățile înregistrate, cât și pe impostorii neînregistrați, niciunul dintre episcopi nu se putea lăuda cu succese considerabile pe tărâmul combaterii imposturii.

Situația care însemna subminarea autorității Bisericii Ortodoxe Ruse, ieșirea de sub control a unor parohii le era ca atare neplăcută arhiereilor cârmuitori. O agravau și mai mult complexele naționale. Episcopii cârmuitori erau ruși trimiși de Moscova, străini acestui pământ. Aceluiași Nectarie, ca și mai înainte lui Ieronim, reprezentanții clerului autohton îi reproșau, din când în când, faptul că nu cunoaște limba moldovenească, că nu este în stare să oficieze slujba în limba maternă a enoriașilor. Iar preoții autoproclamați erau din popor, cunoscuți de multă vreme, vorbeau moldovenește. De aceea încercările episcopilor cârmuitori și ale arhiereilor de a se implica la modul direct în activitatea necanonică a preoților autoproclamați se soldau adesea cu rezultate contrare celor scontate. Credincioșii nu se situau de partea reprezentanților oficiali ai ierarhiei bisericești, ci de partea impostorilor care erau de-ai lor și pe care îi simpatizau.

Preoții autoproclamați neînregistrați erau cu mult mai sinceri și mai vehemenți în cuvântările și predicile lor, mai puțin loiali. Astfel, de exemplu, preotul din satul Chișcăreni, S.G. Cenușa, a cărui înregistrare este retrasă pentru slujirea neautorizată în bisericile inactive, spunea într-una din predicile sale: „Pe copii îi învață la școală că Dumnezeu nu există, dar el există. Bolșevicii le-au interzis preoților să le predea copiilor religia, de aceea părinții trebuie să-i învețe pe copii religia acasă”. Cenușa a comentat deportarea chiaburilor din RSS Moldovenească în felul următor: „Ridicarea s-a întâmplat la porun- ca Domnului, deoarece ei sunt păcătoși și nu se pocăiesc. De aceea Dumnezeu îi pedepsește”. În continuare el îi îndemna pe credincioși să nu se trădeze unii pe alții în nicio privință, „ca să nu fie vânzare de frate între creștini, altminteri Dumnezeu pedepsește crunt pentru astfel de păcate”. În privința atitudinii loiale față de puterea Sovietică preotul îi îndruma pe enoriași: „Orice putere este dată de la Dumnezeu, însă numai dacă este o putere creștinească. De aceea trebuie să știți cum să vă supuneți autorităților. Dacă puterea este de la Dumnezeu, atunci trebuie să i te supui dumnezeiește, iar dacă este de la diavol, atunci trebuie să i te supui diavolește” 59.

În lupta cu impostura Nectarie a încercat de două ori să se asigure de susținerea președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Karpov, și i-a prezentat Consiliului listele preoților autoproclamați. Zadarnic. Impostura, interzisă de legea bisericeas- că, nu era la modul formal o infracțiune administrativă sau penală pasibilă de pedeapsă în legislația sovietică. Pentru săvârșirea datinilor și ceremoniilor la domiciliu nu era nevoie de o permisiune specială. Mai mult decât atât, în opinia autorităților, de acest gen de activitate se puteau ocupa în voie chiar și „persoanele care nu au rang preoțesc”. Tocmai de aceea „lupta cu un fenomen precum este invitarea de către credincioși la ei acasă pentru săvârșirea datinilor și ceremoniilor religioase a persoanelor care nu au fost hirotonisi- te nu trebuie să fie dusă de organele de stat, ci de patriarhia Moscovei și cârmuirile eparhiale”. Cât privește preoții autoproclamați, aceștia, după părerea Consiliului, erau pasibili de „tragerea la răspundere pentru arogarea rangului care nu le aparține și înșelarea credincioșilor” 60. Însă Consiliul nu a decis totuși la timpul respectiv în conformitate cu care articol al Codului Penal urmau să fie trași la răspundere acești impostori și dacă în principiu trebuie să se recurgă la această măsură.

În RSS Moldovenească situația era și mai neobișnuită. Preoții autoproclamați nu numai că oficiau ceremonii acasă la credincioși la invitația acestora (în această privință autoritățile civile nu aveau de ce să se lege), ci și slujeau în biserici inactive și neînregistrate. Asta datorită faptului că bisericile și bunurile bisericești din republică au fost luate la evidență, dar nu au fost naționalizate 61. Făceau excepție doar raioanele care făcuseră parte înainte de 1940 din componența RASS Moldovenești. Sub aspect formal, clădirile bisericilor, chiar și ale celor închise, pe teritoriul fostei Basarabii erau proprietatea comunităților bisericești, și nu a statului, ca în Rusia. Desigur că atunci când le-a trebuit, autoritățile au uitat de aceste subtilități juridice și s-au apucat să încheie contracte de închiriere a clădiri- lor bisericești cu comunitățile, de parcă aceste bunuri ar fi fost deja naționalizate sub aspect formal. Însă în primii ani postbelici atributele exterioare ale proprietății (inclusiv cheile de la clădire) le insuflau credincioșilor convingerea că ei dețin toate drepturile pentru folosirea clădirii și a bunurilor aflate în ea. Luând în considerație faptul că în Moldova bisericile inactive erau conservate împreună cu tot „echipamentul bisericesc” (adeseori inclusiv antimisele, fără de care oficierea slujbei este imposibilă), credincioșii presupuneau că în aceste biserici se afla tot necesarul, cu excepția preotului, și încercau cu orice preț să aducă unul.

(Problema antimiselor era agravată și de împrejurarea că în comunități erau, după cum îi scria patriarhului la 24 august 1948 episcopul Nectarie, „multe antimise bune, date de ierarhii români și în limba română”. La întrebarea lui Nectarie: „Este oare nevoie să înlocuim toate antimisele românești, măcar pe rând?”, Patriarhul a răspuns fără echivoc: „Trebuie neapărat înlocuite treptat toate antimisele cu ale noastre, cele patriarhale” 62. Însă e puțin probabil că se putea aștepta soluționarea imediată a acestei probleme.)

Printre preoții autoproclamați se întâlneau, desigur, și escroci tipici, numele cărora se perindau dintr-un raport al împuternicitului în altul, dintr-o plângere a episcopului în alta. În majoritatea lor însă nu erau nicidecum escroci, călugări vagabonzi, preoți neînregistrați, foști dascăli. Iar uneori și preoții înregistrați oficial slujeau (deja ilegal!) unor enoriași ai bisericilor inactive. În orice caz, prosperarea preoției autoproclamate în Moldova avea, fără îndoială, legătură cu faptul că capacitatea clerului legal și înregistrat de autorități de a satisface necesitățile religioase ale credincioșilor era cu mult mai mică decât aceste necesități. „Oferta” rămânea întotdeauna în urma „cererii”. Nu este de mirare că pe un teritoriu limitrof cu Ucraina se găsea câte un loc și pentru vreun preot care venea din când în când „de peste graniță” ca să le slujească credincioșilor moldoveni. Preotul local se plângea, desigur, pe concurent, dar nici el, nici autoritățile nu puteau face nimic în această situație 63.

Uneori preoții autoproclamați îi imprimau activității lor o anumită orientare politică, autodefinindu-se ca alternativa „preoților comuniști care îi mint pe oameni pentru a stoarce cât mai mulți bani”. În orice caz, anume de îndemnurile acestora de a nu frecventa „bisericile bolșevice” îl acuza în raportul său adresat episcopului Chișinăului și Moldovei Nectarie (1951) preotul uneia dintre bisericile din raionul Criuleni pe concurentul său autoproclamat, fost paroh al bisericii, bine cunoscut în satele din împrejurimi 64.

Cei mai activi preoți autoproclamați nu numai că nu își restrângeau sfera lor de activitate, ci îi extindeau în permanență arealul. Începând, de regulă, de la un sat, în care aveau relații de rudenie sau cunoștințe personale cu reprezentanții activului bisericesc sau chiar ai celui sovietic, ei își extindeau activitatea uneori până la raioane întregi. Iar când se ciocneau de împotrivirea clerului înregistrat sau a autorităților, ei se mutau cu ușurință în alte raioane, unde serviciile lor aveau întotdeauna căutare. Atâta timp cât preoția autoproclamată era o parte a „ortodoxiei populare” care nu avea nevoie nici de documente, nici de permisiuni, ea era invulnerabilă și în fața legii sovietice, și în fața arhiereului cârmuitor. Criza preoției autoprocla- mate a început abia atunci când în năzuința lor spre mai multă legalitate (sub presiunea autorităților locale!) unii preoți autoproclamați au recurs la falsificarea documentelor – prezentau certificate false de la patriarhia Moscovei. Acum ei puteau fi trași la răspundere conform legii pentru escrocherie. Însă aceasta s-a întâmplat cu mult mai târziu de evenimentele descrise în acest capitol – deja la hotarul dintre anii 1950 și 1960.

Credincioșii și autoritățile locale: confruntare sau colaborare?

Un anumit rol în supraviețuirea ortodoxiei în republică l-au avut, oricât ar părea de paradoxal, unii reprezentanți ai verigii inferioare a puterii ateiste – președinții și secretarii sovietelor sătești, președinții unor colhozuri, unii comuniști. Trebuie remarcat că în primii ani postbelici în RSS Moldovenească s-a instituit în general o practică specifică de „diviziune a muncii” între preoți și autoritățile locale. Primii luau în seamă tot mai des doleanțele șefilor locali și își re- strângeau uneori activitatea în timpul lucrărilor agricole în colhozuri, iar ceilalți se străduiau să nu organizeze în zilele de sărbători religioase niciun fel de acțiuni cultural-educative. Niciunii, nici alții nu tindeau să afișeze înțelegerea reciprocă existentă între ei. Dar toate acele fapte răzlețe adunate de Romenski în decursul câtorva ani denota că era vorba de un fenomen social, și nu, pur și simplu, de cazuri întâmplătoare și neobișnuite din viață.

Pe acest fundal se remarca o colaborare destul de activă între activiștii sovietici și clerici. O temă permanentă din rapoartele împuternicitului adresate Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse erau plângerile despre participarea președinților unor soviete sătești, colhozuri la lupta pentru deschiderea bisericilor. Sub demersuri se puteau găsi adesea semnăturile tuturor vârfurilor conducătoare ale satelor și colhozurilor și cu atât mai mult ale colhoznicilor. Au fost înregistrate cazuri în care președinții colhozurilor semnau

demersurile pentru deschiderea bisericilor în numele întregului colhoz. În demersuri erau diferite formulări și întemeieri, dar un motiv – credința ortodoxă nu contravine loialității în fața legii, ci doar o consolidează – într-o formă sau alta se întâlnea deosebit de des: „Noi, creștinii ortodocși, ne supunem tuturor datelor legislației” 65.

Activiștii moldoveni din veriga de jos care au venit la putere deja în timpul „simbiozei” dintre biserică și puterea sovietică vorbeau uneori, fără să se ascundă, despre atașamentul lor față de ortodoxie. Prin aceasta se deosebeau substanțial de, bunăoară, activiștii sovietici și colhoznici din Rusia și Ucraina de Est, înfricoșați de decenii de persecuțiile asupra bisericii. Unii reprezentanți ai activului sătesc, după cum am mai scris, nu se temeau să le dea preoților „adeverințe” privind buna credință și loialitatea lor politică, permisiuni pentru oficierea cultului religios și săvârșirea unor ritualuri în bisericile inactive 66.

Adepți de-ai bisericii se întâlneau și la niveluri mai înalte ale ierarhiei de partid și sovietice. Astfel, președintele comitetului executiv raional Susleni, Burdilo, a făcut personal demersul pentru deschiderea bisericii în centrul raional. Iar șeful secției gospodărie comunală a comitetului executiv din raionul Soroca, Molceanov, a dispus cu de la sine putere, fără a-i pune la curent pe superiori, să fie deschisă o biserică și chiar a numit un preot în ea. „Locuitorul Chișinăului Plugariov Mihail Mihailovici, Erou al Uniunii Sovietice și deputat în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești, membrul PC(b) din toată Uniunea, se plângea Romenski, a evoluat în rol de petiționar pentru deschiderea bisericilor în satul Bravicea, raionul Bravicea, și în satul Fundul Galbenei, raionul Cotovschi. Plugariov mi s-a adresat împreună cu delegații de-ale bisericoșilor din aceste sate și a cerut insistent să fie deschise biserici în s. Bravicea și în s. Fundul Galbenei. În demersul privind deschiderea bisericii în s. Bravicea, raionul Bravicea, bisericoșilor le-a acordat sprijinul său și fostul adjunct al șefului Băncii Comerciale al RSS Moldovenești, membrul PC(b) din toată Uniunea, Lenschi Gheorghii Semionovici, concediat de la serviciu cu aplicarea unei mustrări aspre” 67.

A făcut demersuri în chestiuni bisericești și președintele Sovietului Sătesc din satul Crăsnășeni, raionul Telenești, Purcari A. La 26 martie 1950 el a scris „în numele colhoznicilor și colhoznicelor, al soțiilor din familiile celor căzuți pe frontul Războiului pentru Apărarea Patriei” o cerere specială: „Dat fiind că biserica noastră din Crăsnășeni a fost închisă mult timp și nu s-a făcut nicio slujbă până în ziua de azi, rugăm Preasfinția Voastră să ne permiteți să deschi- dem pentru folosire sfânta noastră biserică ortodoxă la 9 aprilie și 16 aprilie 1950, deoarece nu avem biserici mai apropiate de 7 sau 8 km pentru săvârșirea slujbei. Vă rugăm să dispuneți să ni se repartizeze un preot din mănăstirile din apropiere. Vă rugăm în unanimitate să nu ne respingeți cererea”. Petiția a fost semnată de președintele și de secretarul Sovietului Sătesc și adeverită cu ștampila Sovietului Sătesc. Fostul șef al gospodăriei comunale a comitetului executiv raional Soroca, Molceanov, a făcut demersuri pentru deschiderea bisericilor în satele Redi-Cereșnovăț și Voloave din raionul Soroca. Președintele cooperativei sătești din satul Cobasna, raionul Râbnița, Soleanic, i-a vândut comunității religioase pentru casa de rugăciuni o încăpere care îi aparținea cooperativei. Iar unii președinți de soviete sătești, de cârmuiri ale colhozurilor, lucrători în instituții raionale le eliberau preoților și dascălilor diferite certificate, pacte de delegație, referințe și avize despre activitatea lor bisericească și obștească, comportamentul moral și chiar loialitatea politică.

Președintele Sovietului Sătesc din satul Bocancea, raionul Chișcăreni, Stavinschi Anton, „i-a comandat preotului să slujească un parastas comun pentru soldații Armatei Sovietice, căzuți pe fronturile Războiului pentru Apărarea Patriei, la care el însuși a fost prezent. Iar președintele colhozului „Zavet Ilicia” din satul Peciște, raionul Răspopeni, Musteață Fiodor Ivanovici, a organizat în iunie 1950 o rugăciune de ploaie, invitând special pentru aceasta un preot. Președintele Sovietului Sătesc, tov. Toma, aflând despre aceasta, le-a interzis să umble prin câmpuri. Atunci președintele colhozului a or- ganizat o procesiune prin sat” 68.

Unii comuniști au fost prinși asupra faptului că în loc să lupte cu religia, ei înșiși respectau ritualurile religioase, în primul rând botezul. La rândul lor, autoritățile locale recurgeau în continuare la antrenarea preoților în desfășurarea diferitelor acțiuni economice și politice. Nu e de mirare, deoarece preoții jucau în mod tradițional un rol extrem de important în viața socială: oamenii le solicitau ajutorul, le cereau sfaturile, le împărtășeau bucuriile. Când se îmbolnăveau, oamenii îi preferau adesea, în detrimentul medicilor, pe vracii de la mănăstiri, care îi tratau cu descântece, agheasmă și diferite leacuri populare. Contactele cotidiene dintre o anumită parte a activului de partid și sovietic și preoțimea locală erau uneori intense și stabile. Și unii, și alții făceau parte din elita sătească, reprezentanții raționali ai căreia tindeau să întrețină unii cu alții relații normale. Uneori aceste relații informale îi discreditau și pe unii, și pe alții. Au fost menționate, de exemplu, cazuri de chefuri comune, beții ale comuniștilor în mănăstiri, unde poposeau deseori să înnopteze. Șeful uneia dintre secțiile raionale ale NKGB al URSS nu s-a compromis doar cu beția, ci și cu concubinajul cu călugărițele 69.

Printre reprezentanții aparatului sovietic din veriga de jos se numărau în general puține persoane neutre în raport cu biserica – erau fie apărători, pe față sau pe ascuns, fie persecutori înverșunați care erau gata, de exemplu, să sechestreze în mod ilegal bunurile mănăstirești sau, ceea ce îi indigna cel mai mult pe credincioși, degradau până la huliganismul brutal. Însuși caracterul profana- tor al faptelor de acest soi le trăda natura religioasă – credincioșii dezamăgiți sau renegații ortodoxiei năzuiau să marcheze prin inter- mediul blasfemiei frenetice hotarul dintre ei cei de mai înainte și ei cei de acum. Este important că astfel de asalturi agresive asupra preoțimii și credincioșilor nu îi speriau la timpul respectiv și nu îi în- depărtau de cele mai multe ori pe locuitorii satelor de religie, ci doar contribuiau la mobilizarea credincioșilor, generau valuri de plângeri, iar într-o serie de cazuri și pedepsirea ulterioară a vinovaților.

Impasurile propagandei antireligioase

La supraviețuirea ortodoxiei în Moldova a contribuit în mare măsură faptul că în anii postbelici în republică nu a fost desfășurată propaganda antireligioasă sistematică. Hotărârea CC al PC(b) din toată Uniunea „cu privire la acțiunile în vederea îmbunătățirii muncii politice în rândul populației RSS Moldovenești” (ianuarie 1945) formula destul de temperat sarcinile comuniștilor în acest domeniu: „Ținând cont de faptul că în rândul unei părți considerabile a populației moldovenești este dezvoltată puternic influența clerului și a sectanților, să i se propună CC al PC(b) al Moldovei să-i acorde o atenție serioasă organizării propagandei științifico-educative în rândul populației muncitoare, atât la oraș cât și la sat” 70.

CC al PC(b) al Moldovei a revenit la chestiunile muncii antireligioase și cultural-educative în iulie 1949. În memoriul adresat Secretarului CC al PC(b) din toată Uniunea, G.M. Malenkov, nivelul sporit al religiozității populației nu era interpretat doar ca rezultatul propagandei antireligioase slabe, care explicație era deja un loc comun, ci era plasat într-un context cultural mai vast. CC al PC(b) al Moldovei a numit drept una dintre dificultățile principale ale muncii „de înfrângere a prejudecăților religioase” starea nesatisfăcătoare a instituțiilor cultural-educative: „O parte importantă a instituțiilor cultural-educative este amplasată în încăperi nepotrivite, este prost utilată și nu are inventar cultural. Este extrem de puțin numeroasă rețeaua bibliotecilor de la sate. 1236 de soviete sătești au doar 85 de biblioteci rurale cu fondul de carte de 86 de mii de exemplare”. În legătură cu aceasta în fața RSS Moldovenești au fost puse câteva sarcini cu adevărat serioase: privind ajutorul și susținerea la radioficarea totală a satelor, dezvoltarea rețelei cinematografice și a difuzării filme- lor, editarea cărților în limba moldovenească, înființarea echipelor de lectori, dar și a librăriilor și bibliotecilor itinerante 71. Nici Moscova, nici Chișinăul nu au mai adoptat alte hotărâri speciale în chestiunile propagandei antireligioase până în anul 1954, iar semnalul din 1948 referitor la „anumita restrângere” a activității bisericii, fiind în fond secret și care nu îndemna la un atac anticlerical fățiș, chiar dacă a ajuns în republică, a fost atenuat și s-a întâmplat cu mare întârziere.

În anul 1952 s-a stabilit statu-quoul. Eparhia și clericii ei s-au adaptat treptat la măsurile restrictive, s-au învățat să le ocolească sau să le încalce pe neobservate. În ansamblu, timpul care s-a scurs de la sfârșitul războiului până la moartea lui Stalin a fost relativ benefic pentru credincioșii moldoveni. Deși se confruntau cu dificultăți la deschiderea oficială a bisericilor, ei și-au păstrat, totuși, rânduiala obișnuită a vieții religioase și au găsit modalitățile de adaptare la politica noilor autorități. Ștabii partinici ai URSS veniți la conducerea țării după moartea lui Stalin au fost ocupați un timp cu lupta pentru putere și stabilizarea regimului care trecea printr-o criză gravă. În decursul unui an după decesul lui Stalin liderii de la Kremlin nu și-au formulat politica bisericească și nu au încercat să definească un nou statut al Bisericii Ortodoxe Ruse. Până la mijlocul anului 1954 relațiile lor cu biserica evoluau într-o mare măsură în virtutea inerției. Însă pentru comunitatea ortodoxă a Moldovei moartea lui Stalin a servit drept un semnal evident și deslușit pentru schimbarea situației. Clericii moldoveni și activul bisericesc nu au mai așteptat și alte semnale, s-au folosit de ambianța de incertitudine politică pentru a continua consolidarea, începută încă pe timpul lui Stalin, a pozițiilor ortodoxiei în republică.

Valeriu Pasat, Introducere, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .

Note:

1        ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 452. Л. 68-69.

4        Apud.: РГАСПИ. Ф. 17. Оп. 132. Д. 6. Л. 171.

5        ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 2. Д. 66а. Л. 46-47.

6  РГАСПИ. Ф. 17. Оп. 118. Д. 448. Л. 23, 24.

7  Из информационного отчета уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за I и II кварталы 1949 г. от 21 июня 1949 г. – Пасат, 1. С. 455.

8 Докладная записка заместителя заведующего Инспекторским отделом Совета по делам РПЦ В.С. Спиридонова председателю Совета по делам РПЦ Г.Г. Карпову о проверке работы уполномоченного Совета по Мол- давской ССР П.Н. Роменского от 25 января 1951 г. – Пасат, 1. С. 513.

9 Сообщение уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет о реакции молдавского духовенства на распоряжение патриарха Алексия епархиальным архиереям от 24 де- кабря 1949 г., запрещающее совершать чин освящения воды в празд- ник Богоявления Господня вне храмов и церковных оград от 25 фев- раля 1950 г. – Пасат, 1. С. 479.

10  Idem. С. 479.

11 Рапорт епископа Кишиневского и Молдавского Нектари патриарху Московскому и всея Руси Алексию о неправильном обложении подо- ходным налогом благочинных Кишиневско-Молдавской епархии от 3 декабря 1949 г. – Пасат, 1. С. 442.

12  Idem.

13 Împuternicitul Consiliului pentru RSS Moldovenească, Romenski, a comentat astfel raportul prezentat de Nectarie: „Într-adevăr, au avut loc cazuri când la impozitarea arhiereilor lucrătorii financiari din teritoriu refuzau uneori să ia în considerație toate cheltuielile efectuate de ei în întregime. Astfel, secția orășenească de finanțe din Bălți nu i-a omologat arhiereului Crijanovschi I.S. cheltuielile de călătorie cu avionul și în vagon de clasa I la Chișinău, cele pentru deplasările cu automobilele, plata pentru convorbirile telefonice cu episcopia, precum și pentru corespondența poștală și telegrafi- că la tarife majorate. Secția orășenească de finanțe din Bender nu i-a omolo- gat arhiereului Petrașevschi V.G. cheltuielile de întreținere a autoturismului pe care îl are în folosință, cheltuielile de întreținere a cancelariei a arhie- reului și de remunerare a paznicului-curier de la arhierie. Secția raională de finanțe din Comrat nu i-a omologat o parte a cheltuielilor arhiereului Spinei N.V. În această chestiune am stat de vorbă cu șeful Direcției fiscale a Ministerului Finanțelor al RSS Moldovenești și chestiunea a fost revizuită în direcția corectării inexactităților comise în teritoriu și a impozitării mai corecte a arhiereilor pe baza veniturilor lor reale”. – Пасат, 1. С. 495-496.

14 Из докладной записки заведующего инспекторским отделом Совета по делам РПЦ И.И. Иванова и старшего инспектора М.С. Рогачева председа- телю Совета Г.Г. Карпову о жалобах духовенства на неправильное взима- ние подоходного налога (не позднее 25 декабря 1952 г.) – Пасат, 1. С. 664.

15  Из информационного отчета уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н.Роменского за I и II кварталы 1949 г. от 21 июня 1949 г. – Пасат, 1. С. 452.

16  Idem. С. 452-453.

17  Idem. С. 453.

18  Из информационного отчета уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за III и IV кварталы 1949 г. от 5 января 1950 г. – Пасат, 1. С. 466.

19  Idem. С. 468.

20  РГАСПИ. Ф. 17. Оп. 132. Д. 6. Л. 125.

21  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 565. Л. 60.

22  ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 747. Л. 17-18.

23 Из отчетного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Мол- давской ССР П.Н. Роменского о работе за 1950 г. от 23 января 1951 г. – Пасат, 1. С. 577.

24 Справка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет о положении и деятельности церкви и духо- венства в республике от 10 августа 1951 – Пасат, 1. С. 534-535.

25  Idem. С. 534-537.

26 P.N. Romenski a ajuns sub tirul criticii și pentru că în ianuarie 1951 G.G. Karpov a vizitat personal eparhia Moldovei și a luat cunoștință de activita- tea ei. – Пасат, 1. С. 584. Impresiile personale ale președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse probabil că erau întrucâtva diferi- te de relatările optimiste ale împuternicitului.

27  Указание Совета по делам РПЦ уполномоченному Совета по Молдав- ской ССР П.Н. Роменскому по отчетно-информационному докладу за II квартал 1951 г. от 28 августа 1951 г. – См.: Пасат, 1. С. 580.

28  Idem. С. 581.

29  Până în primăvara anului 1952 acest activism s-a diminuat situațional. Doar în raionul Criuleni și doar datorită abnegației preotului N. Manea au fost instalate 7 cruci și sfințite 7 fântâni. – Пасат, 1. С. 655. În alte raioane ale republicii nu se făcea observat un activism similar.

30  Указание Совета по делам РПЦ уполномоченному Совета по Молдав- ской ССР П.Н. Роменскому по отчетно-информационному докладу за II квартал 1951 г. от 28 августа 1951 г. – Пасат, 1. С. 581-582.

31  Из справки Отдела пропаганды и агитации ЦК КП(б) Молдавии о ре- лигиозности населения и состоянии антирелигиозной работы в Мол- давской ССР (1951 г.). – Пасат, 1. С. 552.

32 Докладная записка секретаря ЦК КП(б) Молдавии Н.Г. Коваля в ЦК ВКП(б) о мероприятиях по улучшению культурно-просветительной работы и антирелигиозной пропаганды в республике (не позднее 26 июля 1949 г.) – Пасат, 1. С. 419.

33  Из справки Отдела пропаганды и агитации ЦК КП(б) Молдавии о ре- лигиозности населения и состоянии антирелигиозной работы в Мол- давской ССР (1951 г.). – Пасат, 1. С. 553.

34  Там же. С. 555.

35 Из отчетного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Мол- давской ССР П.Н. Роменского о работе за 1950 г. От 23 января 1951 г. – Пасат, 1. С. 506.

36 Справка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет о положении и деятельности церкви и духо- венства в республике от 10 августа 1951 г. – Пасат, 1. С. 537.

37  Idem. С. 537-538.

38  Idem. С. 538.

39  Idem.

40  Idem. С. 540.

41  Idem.

42  Idem.

43 „Mănăstirile idioritmice erau niște comunități de credincioși specifice. Călu- gărițele aveau propriile lor căsuțe cu gospodării de 400-500 m.p., grădini, iar multe dintre ele aveau și pământ arabil în câmp între 0,5 și 2 ha, se ocupau la domiciliu de țesătorie, tricotare. Întrețineau vaci, capre, păsări, uneori albine. Călugărițele, unele poslușnice rasofore bătrâne – stăpânele caselor – aveau la dispoziția lor o poslușnică sau mai multe, care lucrau pentru ele și erau întreținute de ele. După moartea călugăriței care era stăpâna casei poslușnica moștenea toată gospodăria și averea. Multe călugărițe gospodine se folosesc pe lângă poslușnice de munca lucrătoarelor cu ziua venite din satele din preajmă, pentru diferite servicii acordate. Căsuțele călugărițelor constituiau în sat un fel de așezare separată care își trăiește viața ei mănăstirească izolată și este con- dusă de o ordine nescrisă instaurată încă de pe timpul întemeierii mănăstirii. În afară de călugărițele idioritmice și gospodăriile lor mănăstirile de acest fel mai au și gospodăria mănăstirii de pe lângă stareță: pământ arabil, livezi, vii, vite de muncă și productive, darace etc.” – Vezi: Из докладной записки стар- шего инспектора Совета по делам РПЦ В.С. Спиридонова и инспектора Совета П.А. Миронова председателю Совета Г.Г. Карпову о состоянии православных монастырей в Молдавской ССР. – Пасат, 1. С. 168.

44  Furtună P., Ţurcanu I. Biserica din Basarabia în anii 50-60 ai secolului 20. P. 93.

45 Справка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет о положении и деятельности церкви и духо- венства в республике от 10 августа 1951 г. – Пасат, 1. С. 539.

46  Idem.

47 Apud: Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Со- вета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за III-IV кварталы 1952 г. от 21 января 1953 г. – Пасат, 1. С. 720.

48  РГАСПИ. Ф. 17. Оп. 132. Д. 7. Л. 7.

49  Архив Московской патриархии. Ф. 1. Оп. 4. Д. 971. Л. 29, 78, 90.

50 Информационный отчет уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской СССР П.Н. Роменского за IV квартал 1946 г. – Пасат, 1. С. 353.

51 Из доклада епископа Кишиневского и Молдавского Нектария патриарху Московскому и всея Руси Алексию о состоянии монастырей Кишинев- ско-Молдавской епархии от 4 ноября 1952 г. – Цит. по: Пасат, 1. С. 604.

52  Idem. С. 605.

53 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за второе полугодие 1954 г. от 15 января 1955 г. – Пасат, 2. С. 237.

54  Idem.

55 Из справки уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о монастырях Молдавской ССР от 24 апреля 1952 г. Пасат, 1. С. 628.

56 În memoriul secretarului CC al PC(b) al Moldovei, N.G. Coval, adresat CC al PC(b) din toată Uniunea cu privire la acțiunile de ameliorare a muncii cultu- rale și educative și a propagandei antireligioase în republică (iulie 1949) mă- năstirile erau numite „unul dintre cele mai periculoase focare de fanatism și obscurantism religios, o bază a sectelor inochentiștilor, care au legături strân- se cu populația din preajmă, posedă gospodării impunătoare, exploatează în formă camuflată partea cea mai săracă a țărănimii, precum și în legătură cu faptul că călugării sunt în majoritatea lor afectați de boli venerice și reprezintă un pericol serios pentru sănătatea oamenilor muncii”. – Пасат, 1. С. 419.

57  Idem.

58 Из справки уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о монастырях Молдавской ССР от 24 апреля 1952 г. – Пасат, 1. С. 629.

59 Apud: Из информационного отчета уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за III и IV кварталы 1949 г. от 5 января 1950 г. – Пасат, 1. С. 468.

60 ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 2. Д. 8. Л. 40-40об. În ianuarie 1953 conducerea Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse lămurea că în cazul

„săvârșirii ceremoniilor și ritualurilor de către slujitorii neînregistrați ai cultului în bisericile inactive”, preoții autoproclamați „urmează să fie dați pe mâna miliției ca să fie trași la răspundere pentru acțiuni de înșelăciune”. Vezi: ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 966. Л. 123. Însă reprezentanții Consiliului în teritoriu n-au obținut, totuși, o definiție răspicată a fenomenului preoților autoproclamați, de exemplu, dacă poate fi considerat preot autoproclamat un călugăr de la vreo mănăstire care ține slujbe într-o biserică neînregistrată.

61  Situația cu drepturile de proprietate asupra clădirilor bisericilor și caselor de rugăciune din RSS Moldovenească era destul de încurcată. De exemplu, la începutul anului 1946 împuternicitul pentru treburile cultelor religioase de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al URSS pentru RSS Moldoveneas- că, Deseatnikov, era absolut sigur că „clădirile pentru rugăciune de pe teri- toriul RSS Moldovenești au fost naționalizate încă în anii 1940, 1941”. Abia după explicațiile date de șefii moscoviți împuternicitul a realizat că „rămâne deschisă problema naționalizării clădirilor pentru rugăciune de pe teritoriile județelor Basarabiei care au intrat în componența RSS Moldovenești”. – ANRM. F.R-3305. Inv. 1. D. 4. F. 2, 7.

62  Архив Московской патриархии. Ф. 1. Оп. 4. Д. 972. Л. 53.

63 Сообщение секретаря епископа Кишиневского и Молдавского Некта- рия В. Софронова уполномоченному Совета по делам РПЦ по Молдав- ской ССР П.Н. Роменскому о неправомерных действиях благочинного Ямпольского района Винницкой области Василия Лаврова от 3 марта 1951 г. – Пасат, 1. С. 525.

64  ANRM. F.R-3046. Inv. 1. D. 41. F. 61.

65  AOSPRM. F. 51. Inv. 9. D. 44. F. 61.

66  Vezi: Пасат, 1. С. 553-554, 559-560, 576, 657 и др.

67 Из отчетного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Мол- давской ССР П.Н. Роменского о работе за 1950 г. 23 января 1951 г. – Па- сат, 1. С. 500.

68  Idem. С. 501.

69  РГАСПИ. Ф. 17. Оп. 122. Д. 187. Л. 7.

70  Idem. Оп. 117. Д. 497. Л. 145.

71  Пасат, 1. С. 419-422.