Viaţa Sfântului Apostol Tit

Sfântul Apostol Tit era de fel din Creta şi din părinţi de bun neam, pentru că se trăgea din seminţia lui Miroi, antipatul Cretei; dar erau necredincioşi, deoarece se ţineau de păgânătatea închinării de idoli, şi chiar el singur tot aceleaşi păgânătăţi a slujit de la început. El din tinereţea lui a arătat multă sârguinţa către înţelepciunea păgâneasca, îndeletnicindu-se la citirea cărţilor vechi de filosofie şi făcătoare de stihuri, precum ale lui Homer şi ale celorlalţi scriitori.

El petrecea cu fapte bune, în nerăutate şi în întreaga înţelepciune, măcar că era în necunoştinţă de Dumnezeu. El şi-a păzit fără de prihană feciorească curăţenie a trupului său, precum mai pe urmă a mărturisit despre dânsul Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, în scrisoarea sa către Filadelfi, numindu-l pe dânsul feciorelnic. Deci, pe Dumnezeu, pe Care Tit nu-L ştia prin credinţă, pe Acela îl cinstea prin fapte bune şi Lui I se arăta plăcut.

    Când era de douăzeci de ani, a auzit un glas din cer venind către dânsul şi zicându-i: „Tite, ţie ţi se cade să te duci de aici şi să-ţi mântuieşti sufletul tău, pentru că nu-ţi ajunge spre mântuire numai învăţătura păgâneasca”. Acest glas auzindu-l Tit, dorea ca şi a doua oară să-l mai audă pe el, pentru că ştia glasurile şi cuvintele care se făceau uneori de la idoli, dar nu voia să le creadă pe ele, pentru că începuse a cunoaşte înţelepciunea lor cea drăcească. El a mai petrecut acolo un an, când i s-a dat în vis o dumnezeiască poruncă, ca să citească cărţi evreieşti; şi după acea vedenie, el a început a le cerceta.

    Căzându-i în mina cartea Sfântului prooroc Isaia, a deschis-o şi a găsit la capitolul 41 acestea: Înnoiţi-vă către Mine ostroave…, pe care citind-o, a găsit într-însa oarecare cuvinte, ca şi cum ar fi fost grăite spre inima lui de Dumnezeu. Acele cuvinte sunt acestea: Robul Meu eşti şi Eu te-am ales pe tine. Nu te teme că te-am lăsat, Eu sunt cu tine. Nu te amăgi cu zeii cei mulţi păgâneşti, pentru că eu sunt Dumnezeul tău. Şi iarăşi: Eu sunt Dumnezeul tău, care ţin dreapta ta şi-ţi grăiesc ţie. La sfârşitul capitolului a citit despre idoleasca înşelăciune, astfel: „Dintre idolii lor nu este unul care să grăiască; că dacă vei întreba pe ei de unde sunt, nu-ţi vor răspun-de; căci aceia care îi fac pe ei sunt printre voi, şi vă înşeală pe voi”. Aceste cuvinte din cartea proorocească, şi multe altele, i-au fost lui ca o cheie, căci, deschizându-i uşa minţii spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi spre înţelegerea înşelăciunii idoleşti şi a rătăcirii păgâneşti, ardea cu inima spre Dumnezeu, pe care evreii Îl cinsteau.

    În acea vreme s-a auzit în insula Creta, unde trăia Tit, că Hristos Dumnezeu S-a arătat în trup printre oamenii din Ierusalim. El face multe minuni şi fapte negrăite; căci slava despre Dânsul străbătuse prin toate marginile pământului. Deci, antipatul Cretei, care era unchi după mamă lui Tit, sfătuindu-se cu cei mai de frunte bărbaţi, a trimis la Ierusalim pe nepotul său, pe acest bine înţele-gător şi iubitor de înţelepciune, Tit, ca pe unul care era destul a auzi şi a înţelege cele grăite de gura lui Iisus Hristos şi a vorbi cu dânsul şi tot ceea ce va afla de la Hristos, va putea cu de-amănuntul să le spună lor.

    Tit, mergând la Ierusalim şi văzând pe Stăpânul Hristos, I s-a închinat Lui, apoi I-a urmat Lui şi ucenicilor Lui amestecându-se cu ceilalţi din popor, ce umblau după Hristos. El singur a fost martor al minunilor pe care Hristos le făcea. A văzut şi mântuitoarele Patimi şi s-a încredinţat despre Învierea Lui. Iar după Înălţarea Domnului, Sfântul Duh pogorându-se peste Apostoli în limbi de foc şi grăind lor în limbi străine, Tit, robul Lui, i-a auzit vorbind în limba lui şi se mira, precum despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Nemernicii cretani – între care era şi Tit -, mirându-se, unul către altul ziceau: „Îi auzeam pe Sfinţii Apostoli grăind măririle lui Dumnezeu în limbile noastre”. De toate acestea Tit a fost vestitor şi propovăduitor în patria sa, Creta.

    Fericitul Tit a fost rânduit în slujba apostolească, când li s-a deschis neamurilor uşa credinţei. Mai întâi a fost botezat Cornelie sutaşul; apoi după dânsul şi ceilalţi elini. Atunci şi Tit, fiind din neamul celor netăiaţi împrejur, a luat botezul de la Sfântul Apostol Pavel, care mai înainte s-a numit Saul. Pentru că până atunci, deşi Tit crezuse în Hristos de la început, însă nu se botezase; pe de o parte că pe atunci apostolii încă nu primeau în biserică pe cei netăiaţi împrejur, iar pe de alta, că greu îşi socoteau lor în Legea veche tăierea împrejur, despre care ziceau evreii, care crezuseră în Hristos, că este trebuinţă mai întâi limbilor care primeau credinţa, ziceau că nu este cu putinţă cuiva să se mântuiască fără tăierea împrejur, precum se scrie despre aceasta în Faptele Apostolilor: Oarecare pogorându-se în Iudeia, învăţa pe fraţi, zicând: De nu vă veţi tăia împrejur după obiceiul lui Moisi, nu puteţi să vă mântuiţi. Unii ca aceştia cârteau asupra Sfântului şi Marelui Apostol Petru, despre botezul lui Corneliu sutaşul, zicând: „Ai intrat şi ai mâncat cu dânşii la bărbatul acela, care nu are tăiere împrejur”.

    Deci, pe când Sfinţii Apostoli vorbeau soborniceşte despre aceasta, au lăsat neamurile cele din nou creştinate fără tăierea împrejur. Atunci şi fericitul Tit, venind la Botez, n-a mai fost silit de nimeni la tăierea împrejur, despre care lucru Apostolul Pavel pomeneşte către Gălăteni, zicând: Nici Tit, care este cu mine, n-a fost silit să se taie împrejur; însă după Botez, fiind sfinţit de ceilalţi apostoli mai mari la slujba apostolească, a fost numărat în rândul celor şaptezeci de apostoli. El a fost trimis între neamuri cu Sfântul Pavel la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, fiind următor lui nu numai ca un ucenic dascălului, ci ca şi fiul cel iubit al dascălului, pentru că Pavel îl numea fiul său. Acest lucru se poate vedea din scrisoarea lui Pavel către dânsul, care zice: Lui Tit, adevăratul fiu, dar şi milă. Zice încă şi aceasta: Este de trebuinţă să rugăm pe Tit, că precum a început, aşa să şi sfârşească… Şi a zis iar: Mulţumită lui Dumnezeu, Cel ce a dat pentru voi aceiaşi sârguinţa în inima lui Tit…

    De aici se poate vedea duhovniceasca dragoste în Hristos, care o avea Pavel către Tit. Uneori îl numeşte fiul său, iar alteori frate. Altădată, zăbovind Tit unde a fost trimis, Pavel se întristează şi zice în sine: Ducându-se în Troada la propovăduirea lui Hristos, şi fiindu-mi uşa deschisă întru Domnul, duhul meu n-a avut odihnă, neaflând pe Tit, fratele meu… Deci, când Tit nu era de faţă, marele Apostol Pavel se întrista cu duhul: Tot aşa şi când era el de faţă avea duhovnicească mângâiere, pentru că zice: Dumnezeu ne-a mângâiat prin venirea lui Tit… Şi iarăşi zice: Ne-am bucurat de bucuria lui Tit.

    Pavel, străbătând multe ţări cu bună vestirea cuvântului lui Dumnezeu, a ajuns şi în Creta, patria lui Tit. Pe atunci era antipat în Creta, Rustil, bărbatul surorii lui Tit. Acela, auzind propovădui-rea apostolească pentru Hristos Dumnezeu, întâi râdea; apoi, murind fiul lui şi fiind înviat de Sfântul Apostol Pavel, a crezut în Hristos şi a primit Sfântul Botez cu toată casa sa. Apoi mulţi necredincioşi din insula aceea au primit sfânta credinţă şi Botezul. Sfântul Pavel a pus pe fericitul Tit episcop în insula Cretei şi în celelalte insule dimprejur. Şi, încredinţându-i popoarele cele din nou luminate, l-a lăsat acolo; iar el s-a dus în alte ţări, ca să propovăduiască pe Hristos altor popoare.

    Ducându-se în Nicopoli, a scris Sfântului Tit o scrisoare învăţătoare, cum trebuie să cârmuiască eparhia sa. El îi zicea: Pentru acesta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele nesfârşite, şi să aşezi preoţi prin toate cetăţile, precum ţi-am poruncit. Sfântul Ioan Gură de Aur, socotind aceste cuvinte apostoleşti, zice: „Din cei ce erau cu Pavel, Sfântul Tit era iscusit pentru că de n-ar fi fost iscusit, nu i-ar fi încredinţat lui insula, nu i-ar fi poruncit să împli-nească cele nesfârşite, şi nu l-ar fi făcut judecător la atâţia episcopi, dacă n-ar fi nădăjduit foarte mult în acest bărbat”.

    Sfântul Pavel, voind să zăbovească mai mult în Nicopoli, a chemat pe Sfântul Tit iar la el, zicând către dânsul în scrisoarea sa: Când voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, sîrguieşte-te să vii la mine în Nicopoli, pentru că am socotit să iernez acolo. Sfântul Tit, ducându-se în Nicopoli şi zăbovind puţin cu dânsul, l-a trimis înapoi la Creta. După aceasta, Sfântul Pavel a fost prins în Ierusalim, legat cu lanţuri, şi de acolo a fost dus la Roma. Sfântul Tit, auzind de aceea, s-a dus la Roma să vadă nevoinţa pătimirii dascălului său. El a petrecut în Roma până la sfârşitul Sfântului Pavel, şi, îngropând cinstitul lui trup, după tăierea poruncită de Nero, s-a întors în Creta la păstoria sa.

    Tit avea scaunul arhieriei sale în una din cinstitele cetăţi ale Cretei, care se numea Gortina, şi se ostenea neîncetat, întorcând pe păgâni la Hristos, învăţându-i cu cuvintele şi încredinţându-i cu minunile. În insula aceea era un idol slăvit al Artemidei, zeiţa păgînilor, la care se ducea mulţime de popor păgânesc şi i se închina cu aducere de jertfe. Sfântul Apostol Tit, ducându-se acolo în vremea adunării şi prăznuirii păgînilor, grăia către dânşii cuvântul lui Dumnezeu şi îi îndemna să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu şi să-şi cunoască înşelăciunea idolească.

    Poporul neluând aminte la cuvintele lui, el s-a rugat Domnului şi îndată acel idol a căzut, sfărâmându-se în bucăţi. Poporul s-a spăimântat, şi de atunci au crezut în Hristos ca la cinci sute de suflete. Asemenea, când din porunca împăratului Romei se zidea în Creta o capişte mare idolească, în cinstea spurcatului zeu Jupiter, şi era tocmai pe sfârşite, Tit, apostolul lui Hristos, trecând pe acolo, s-a rugat adevăratului Dumnezeu şi deodată a căzut capiştea, risipindu-se până în temelie. Prin această minune, mulţime de păgâni s-au întors la Hristos şi au zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu.

    Astfel Sfântul Apostol Tit, luminând cu lumina sfintei credinţe insula Creta şi cele dimprejur, şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat către Domnul, având 94 de ani de la naşterea sa. La sfârşitul său a văzut pe sfinţii îngeri venind să-i ia sufletul. Lui i se luminase faţa ca soarele, căci întreaga sa viaţă fusese lumina lumii; şi tot al aceluia era şi sfârşitul, cinstit prin strălucire de lumină de Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.