Este o mare binecuvântare să fii ctitor

Loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu și spațiu al comuniunii dintre oameni, fiecare biserică ortodoxă ne împărtășește harul jertfei de pe Cruce a Mântuitorului Hristos și ne amintește de jertfelnicia tuturor celor care având credința vie au contribuit, fiecare după putere, la construirea ei. Astfel, o biserica se zidește mai ales prin dragostea și osteneala credincioșilor, ale caror nume vor rămâne veșnic legate de acel sfânt lăcaș.

Nu există biserică fără ctitori, întrucât orice lăcaș de cult are la temelie dărnicia unor persoane sau a unei comunități. Ctitorul creator sau ziditor de valori împlinește în sine vocația primordială a omului, aceea de a fi asemenea cu Dumnezeu Creatorul. Dumnezeu a făcut cerul și pământul, iar apoi, prin Fiul Său Cel Veșnic devenit Om, a întemeiat Biserica, pentru a aduna pe oameni în iubirea Preasfintei Treimi. Omul sfințește pământul zidind pe el biserici sfinte, care leagă pământul cu cerul. Când Dumnezeu cheamă pe cineva să zidească o biserică înseamnă că, în înțelepciunea Sa, l-a preferat și i-a oferit șansa să devină ctitor. Este o mare binecuvântare să fii chemat ca să împrumuți mâinile tale lui Dumnezeu, pentru ca El să zidească o biserică, o casă a prezenței și lucrării harului Preasfintei Treimi, pentru sfințirea și mântuirea oamenilor. La sfârșitul slujbei de sfințire a unei noi biserici ortodoxe se cântă: „Această Casă, Tatăl a zidit-o, această Casă, Fiul a întărit-o, această Casă, Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o, a sfințit-o și a sfințit sufletele noastre.” Deci, o biserică este zidită de Sfânta Treime, dar folosind mâinile și darurile credincioșilor harnici și darnici, evlavioși și generoși.

Biserica prețuiește mult în rugăciunile ei pe cei ce, chiar în timpuri de criză economică, dăruiesc cu bucurie și inimă largă din agoniseala și din timpul lor pentru ridicarea unei biserici. Astfel, în rugăciunile Bisericii, ctitorii sunt numiți „fericiții și pururea pomeniții ctitori”, arătând că, deși au construit ziduri materiale, pământești și trecătoare, ei primesc daruri cerești netrecătoare și se bucură de o pomenire veșnică.

Când nu mai au pe nimeni care să-și aducă aminte de ei, numele lor de ctitori rămâne permanent ca mărturie a credinței, iubirii și jertfelniciei lor. Când nimeni din neamul lor nu mai trăiește pentru a spune ceva despre ei, rămâne mereu vie lumina ctitoriei lor, adică biserica zidită de ei. Pomenirea lor este veșnică pentru că Dumnezeu veșnic își aduce aminte în ceruri de cei care și-au adus aminte de El și L-au iubit în timpul vieții lor pamântești (cf. Matei 10, 32).

Astfel, dintre toate construcțiile din lume, biserica, construită de oameni având credință, iubire și speranță, primește cea mai mare valoare, pentru că biserica sfințită este „casa lui Dumnezeu și poartă a cerului” (Facere 28, 17).