Duminica dinaintea Botezului Domnului la Mănăstirea Suruceni

„Nesfârșit de mare este slava acestui cuvânt, pocăință. Să nu-l mai lăsați să fie „cenușăreasă”! Să fie de astăzi ceasul proslăvirii acestei cenușărese. Aceasta este creația adevărată a omului, aceasta este știința cea cu adevărat a omului, nu știință a elementelor profane, cu care se pot compara oarecum, dar nicicum nu se compară, tot ce este cultură omenească, artă, știință.” (Ieromonah Rafail Noica)

Duminica dinaintea Botezului Domnului, a adunat la Sfânta Liturghie numeroși creștini veniți pentru a se ruga alături de obștea monahală. Evanghelia acestei Duminici (Marcu 1, 1-8) cuprinde o sinteză a ceea ce a reprezentat activitatea Sfântului Ioan Botezătorul şi misiunea lui de Înaintemergător şi pregătitor al venirii Mântuitorului Hristos. Predica Sfântului Ioan Botezătorul si cea a Mantuitorului Hristos poate fi rezumată la un singur îndemn: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).

Pocăinţa nu trebuie confundată cu remuşcarea, nu înseamnă doar să-ţi pară rău de ceea ce nu a mers bine în trecut. Este o atitudine activă, pozitivă, care te îndreptă în direcţia potrivită. Este cea care ne descoperă ce am pierdut cu adevărat, atunci când am ales calea cea largă a păcatului, după cum menționează părintele Alexander Schmemann: „Este ușor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuși, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit și că mi-am pierdut frumusețea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viață, și că ceva prețios, adevărat și frumos, a fost rupt fără speranță în structura intimă a existenței mele. (…) Pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greselile” personale, ci prin păcatul pãcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “țara îndepãrtatã” în locul minunatei Casei a Tatãlui.”

Adevărata pocăință reprezintă schimbarea gândirii, schimbarea mentalităţii, dar și a modului de a te raporta față de trei lucruri: de Dumnezeu, de aproapele și de tine însuți. Pocăinţa înseamnă renunţarea la mentalitatea afectată de păcat și începe în momentul în care Dumnezeu vine în inima noastră şi ne trezeşte pentru o viață profundă și adevărată, viaţa în Hristos.

„Pocăința este schimbarea de înțelegere a lucrurilor, care-l determina pe om să se întoarcă la Dumnezeu, este dezlipirea privirii omului de la pământ și îndreptarea ei către cer. Este o schimbare radicală de orientare, care-l aduce pe om în starea lui firească, de ființă îndreptată cu privirea către Dumnezeu, este o mutare existențială de la starea de cădere la starea de ridicare. Această mutare este condiționată de înțelegerea faptului că starea firească a omului nu este alipirea sa de pământ, de creatură și de tot ceea ce ține de aceasta, ca de sursă ultimă a vieții, ci căutarea lui Dumnezeu și ancorarea speranței de viață în Acesta”, ne arată Sfântul Macarie Egipteanul.

În această Duminică îl cinstim pe Sfântul Serafim de Sarov, unul dintre cei mai cunoscuƫi Sfinƫi ai Bisericii noastre, cel care ne-a lăsat o mărturie excepƫională despre experienƫa dobândirii Duhului Sfânt. Una dintre căile pentru dobândirea Duhului Sfânt este pocăința după cum ne spune Sfântul Serafim: „Când ne pocăim sincer pentru păcatele noastre şi ne întoarcem la Hristos cu toată inima, atunci Acela se bucură, face praznic şi-i cheamă pe toţi îngerii spre a le arăta drahma regăsită, adică icoana Lui împărătească. O ia pe umeri pe oaia rătăcită şi o duce înapoi la Tatăl Său. Dumnezeu aşează sufletul celui pocăit să locuiască în locaşul celor binecuvântaţi, împreună cu aceia care niciodată nu s-au depărtat de Acesta”.