Header image

Duminica Fiului Risipitor la Mănăstirea Suruceni

16:15, duminică, 28 februarie, 2021 | Cuvinte-cheie:

„De la părintească slava Ta depărtându-mă neînțelep­țește, întru răutăți am risipit bogăția ce mi-ai dat…Primeș­te-mă pe mine cel ce mă pocăiesc!” (Condacul de la Utrenia Duminicii „Fiului risipitor”)

În Duminica Fiului Risipitor, a II-a din Triod, numeroși credincioși s-au rugat alături de obştea Mănăstirii Suruceni la Sfânta Liturghie. Răspunsurile la strană au fost oferite de corul mănăstirii.

Fragmentul evanghelic al acestei Duminici ne prezintă întoarcerea Fiului risipitor din exilul păcatului. Căderea sa începe cu îngâmfarea: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine” (Luca 15, 12), altfel spus: „Nu mai am nevoie ca voia Ta să călăuzească viața mea”. Majoritatea credem că ceea ce cerem noi, e mai important decât ceea ce ne oferă Dumnezeu. Făcându-ne voia, asemenea Fiului risipitor, pleacăm într-o „ţară îndepărtată”. Ţara îndepărtată este starea noastră căzută, atunci când suntem departe de Dumnezeu, a exilului nostru din Pământul Făgăduinţei, din Ierusalimul Ceresc, în pământul care rodește doar „spini şi pălămidă”.

„Tânărul risipitor căuta fericirea şi a aflat nefericirea. Se credea liber cu desăvârşire şi a ajuns rob patimilor sale, prizonier în lanţuri, naufragiat pe marea necazurilor. În mijlocul nefericirii a trăit lipsa iubirii adevărate, a milei părinteşti, şi întreaga dramă şi tragismul singurătăţii amare”, ne spune părintele Moise Aghioritul.

Prin parabola Fiului risipitor Biserica ne reamintește care sunt consecințele unei vieţi petrecute departe de Dumnezeu, după  propria voie. Pentru ca amintindu-ne, să găsim în noi dorinţa şi puterea de a ne reîntoarce: „Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta…” (Lc. 15,18)

Unii se opresc doar la: „am greşit”, pierd însă din vedere că punctul central al reîntoarcerii din țara îndepărtată este pocăinţa. Pocăința care ne descoperă ce am pierdut cu adevărat, atunci când am ales calea cea largă a păcatului, după cum menționează și părintele Alexander Schmemann: „Este ușor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuși, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit și că mi-am pierdut frumusețea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viață, și că ceva prețios, adevărat și frumos, a fost rupt fără speranță în structura intimă a existenței mele. (…) Pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greselile” personale, ci prin păcatul pãcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “țara îndepãrtatã” în locul minunatei Casei a Tatãlui.”

Parabola fiului risipitor ne arată că, indiferent cât de multe și de grele ar fi păcatele noastre, dacă există pocăință, niciodată nu este imposibil sau prea târziu pentru a ne întoarce „acasă” și a ne odih­ni în dragostea Tatălui, pentru că după cum spunea pr. Arsenie Boca: „iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos care se pocăiește este infinit mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”.

Deși suntem cu toții fii risipitori, Bunul Dumnezeu ne oferă mereu posibilitatea de a ne ” veni în sine” și a ne reîntoarce la El. Însă pentru a porni pe această cale, trebuie să conştientizăm îndepărtarea şi risipirea darurilor dumnezeieşti primite, care ne-au îndepărtat de ţara noastră de origine, de Împărăţia cerească.

Sursa: https://manastireasuruceni.md/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com