Volumul „Muntele Athos, microcosmos al Răsăritului creştin“

Apariţie recentă în Colecţia „Spiritualitate“ a Editurii „Renaşterea“, Cluj-Napoca.

În Colecţia „Spiritualitate“ a Editurii „Renaşterea“ a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, a apărut recent volumul „Muntele Athos, microcosmos al Răsăritului creştin“, editat de Graham Speake şi Kallistos Ware. Cartea îl familiarizează pe cititor cu spiritualitatea athonită, fiind, în acelaşi timp, o invitaţie la pelerinaj, aşa cum a observat IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei.

Una dintre cele mai recente şi complete radiografii ale impresionatei comunităţi panortodoxe de pe Muntele Athos a fost realizată de două mari personalităţi academice, Graham Speake şi Kallistos Ware, membri ai Bisericii Ortodoxe, într-un volum care a apărut în Colecţia „Spiritualitate“ a Editurii „Renaşterea“, coordonată de pr. Cătălin Pălimaru, directorul editurii.

La evenimentul lansării, în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus“ de la Cluj-Napoca, pr. Cătălin Pălimaru a menţionat că editorii volumului, Graham Speake şi Kallistos Ware, au participat intens la viaţa monahală a acestui loc, fiind „convertiţi la Muntele Athos“.

Înaltpreasfinţitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, a remarcat, la eveniment, că „mitropolitul Kallistos Ware şi profesorul Graham Speake iubesc Muntele Athos“, astfel că alături de lucrările lor, în această carte, ei au adunat şi alte lucrări competente despre Muntele Athos, între care una este semnată de părintele Constantin Coman.  IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei a mai remarcat prezenţa românească semnificativă, în momentul de faţă la Athos, una dintre mănăstirile care găzduieşte numeroşi călugări români fiiind Vatopedu, un punct de referinţă în actualitate, prin programul duhovnicesc.

IPS Mitropolit Andrei, un foarte bun cunoscător al Athosului, după cum a remarcat pr. Pălimaru, a observat că această carte îl familiarizează pe cititor cu spiritualitatea athonită, fiind, în acelaşi timp, o invitaţie la pelerinaj. De altfel, în prezent, alături de numărul mare al călugărilor români, atraşi de Athos, se alătură şi numărul mare al pelerinilor români, fapt ce dovedeşte importanţa Athosului în spiritualitatea românească, după cum a mai menţionat pr. Cătălin Pălimaru.

Lucrări despre Muntele Athos

Aşa cum arată editorii, cea mai mare parte a studiilor cuprinse în acest volum au fost susţinute mai întâi în cadrul unei conferinţe intitulate „Muntele Athos, microcosmos al Răsăritului creştin“, ţinută de asociaţia „Prietenii Muntelui Athos“ la Madingley Hall, Cambridge, în februarie 2009.  La această conferinţă au participat delegaţii din întreaga lume ortodoxă, iar prezentatorii au fost aleşi pentru a vorbi despre tradiţiile pe care le reprezentau, fiecare. Pe lângă aceste conferinţe, editorii, pentru a acoperi cât mai multe aspecte, au solicitat lucrări suplimentare, care au fost, apoi, incluse în volum.

„Suntem conştienţi că această colecţie nu este întrutotul cuprinzătoare încă, dar sperăm că transmite totuşi câte ceva din remarcabila diversitate de tradiţii care a caracterizat Muntele Athos de-a lungul celor 1200 de ani şi mai bine de când există ca munte sfânt“, arată editorii, Graham Speake şi Kallistos Ware, în introducerea cărţii.

Astfel, cititorului i se prezintă, în introducere, o scurtă istorie a dezvoltării monahismului în Muntele Athos, unde mănăstirile au fost puse, de la început, sub protecţia imperială.

„Mănăstiri de asemenea dimensiuni nu ar fi putut, într-adevăr, fi întemeiate fără acest ajutor; iar pentru protectorii lor faptul de a fi reamintiţi pe vecie în calitate de «ctitori» ai unei mănăstiri pe Athos era o cale sigură de nemurire“. De asemenea, „călugării au fost, de la început, atraşi de Athos din toate colţurile Imperiului Bizantin şi din afara acestuia (…) Printre primii asceţi din secolul al IX-lea, de exemplu, Sfântul Petru Atonitul şi Sfântul Vlasie din Amorion deveniseră călugări în Roma, Sfântul Eftimie cel Tânăr, pe Muntele Olimp din Bitinia, şi Iosif Armenianul, prieten al lui Eftimie, venise şi el în mod evident de la mare depărtare de casă“. Venirea călugărilor din zone mai îndepărtate „a determinat o expansiune majoră a cuprinderii geografice a magnetismului spiritual al Muntelui. De fapt, mulţi dintre noii sosiţi au trecut prin regiuni în care monahismul atonit era deja binecunoscut“. Astfel, „aşa cum mănăstirile erau considerate «microunivers al rânduielii cereşti», Muntele a devenit la puţin timp un microunivers al Răsăritului creştin. Istoria, sau mai curând multele istorii diferite ale dezvoltării sale, sunt relatate în lucrările care urmează“, anunţă editorii în introducere, invitând la lectură.

Microuniversul Ortodoxiei de la Athos

Primul capitol, semnat de Averil Cameron, despre „Muntele Athos şi lumea bizantină“, prezintă mănăstirile din Muntele Athos şi influenţa lor în contextul Imperiului Bizantin: „în timp ce averile creşteau sau scădeau, şi graniţele imperiului se lărgeau sau se restrângeau, Athosul a ajuns să simbolizeze stabilitatea şi să întruchipeze nu doar cauza Ortodoxiei, ci şi esenţa Bizanţului. Într-adevăr, pe măsură ce situaţia politică şi economică a imperiului a ajuns din ce în ce mai nesigură în epoca Paleologilor, mănăstirile din Athos au înflorit, beneficiind de donaţii de terenuri şi de alte favoruri, nu doar din partea împăraţilor şi aristocraţilor bizantini, ci şi din a conducătorilor altor state“, arată editorii. De asemenea, „cele două elemente-cheie care susţin transformarea ulterioară a Bizanţului în «comunitate» trebuie considerate a fi, mai întâi, autoritatea şi rolul religios general răspândit al Patriarhiei şi, în al doilea rând, autoritatea şi autonomia crescândă a Sfântului Munte. Când, în cele din urmă, Imperiul a căzut, iar în Constantinopol nu a mai existat un apărător al creştinilor ortodocşi uns de Dumnezeu, comunitatea transnaţională din Athos era bine structurată pentru a deveni o sursă alternativă şi un simbol al autorităţii religioase divin orânduite, care va pregăti calea rolului viitor al Ortodoxiei în lume“, subliniază editorii.

Un capitol dedicat călugărilor georgieni, activi pentru prima dată în Athos din 970, este semnat de Tamara Grdzelidze, care arată importanţa lui Ioan Ivireanul, ctitor al mănăstirii Iviron: „Mănăstirea a devenit un centru al erudiţiei şi a tradus textele creştine în limba georgiană, pe care le trimitea pe mare în Georgia pentru a hrăni spiritual poporul georgian“. În prezent, „mai sunt câţiva călugări georgieni pe Munte, nici unul dintre ei în Iviron, dar amintirea mănăstirii ca simbol spiritual naţional încă persistă“.

Capitolul despre bulgari este semnat de Kiril Pavlikianov care prezintă în mod deosebit perioada între 980-1550. „Mănăstirea de la Zografu exista deja prin 980, dar se pare că a devenit bulgară după a doua jumătate a secolului al XII-lea, fiind cunoscută de către toţi ca «mănăstirea bulgarilor» către sfârşitul secolului al XIII-lea.

Tradiţia sârbească pe Muntele Athos, începută în 1191, odată cu sosirea principelui Rastko Nemanjic (cunoscut apoi ca Sfântul Sava), abordată de Vladeta Jankovic, este întemeiată în mod formal în 1198 prin finisarea şi sfinţirea catoliconului mănăstirii Hilandar, după cum au prezentat editorii.

Un capitol intitulat „Monahismul latin pe Muntele Athos“ este realizat de Marcus Plested, care „scrie despre existenţa înfloritoare a unei mănăstiri benedictine a amalfitanilor în Athos timp de 300 de ani, de prin 980 până către sfârşitul secolului al XIII-lea“.

Românii, cei mai mulţi în Muntele Athos

În capitolul dedicat românilor, care „nu au avut niciodată o mănăstire pe care să o poată numi a lor pe Sfântul Munte“, după cum arată părintele Constantin Coman în capitolul său, intitulat „Moldoveni, valahi şi români pe Muntele Athos“, se evidenţiază că „Călugării români sunt atestaţi pentru prima dată pe Munte în secolul al XIV-lea, când un număr semnificativ s-au aşezat la Mănăstirea Cutlumuş, care rămânea sub jurisdicţie grecească, deşi voievodului Vladislav I i s-a dat titlul de «stăpânitor şi ctitor» al acesteia, ca semn de recunoştinţă pentru sprijinul pe care-l oferise“, subliniază editorii care completează faptul că „românii au pierdut şi şansa de a avea Esfigmenu în 1805, când mitropolitului Moldovei i s-a sugerat că mănăstirea ar putea deveni un «aşezământ al acestei naţiuni», dar oferta a fost respinsă din motive neclare“.

„Principatele Române au fost generoase în ce priveşte sprijinul faţă de mănăstirile atonite şi nu există aproape nici o casă care să nu fi primit vreo formă de ajutor din partea lor, adesea sub forma mănăstirilor din România, care erau închinate Athosului. Şi totuşi, statutul călugărilor români în Athos a rămas modest şi a trebuit ca ei să se mulţumească cu cele două schituri, Lacu şi Prodromu. Acestea sunt din nou centre înfloritoare de spiritualitate. Există destul de mulţi români împrăştiaţi prin mănăstirile de vază. Există cam 200 de călugări români pe Munte şi, deşi nu au mănăstirea lor, în zilele noastre formează cea mai mare comunitate etnică din Munte“, mai subliniază cei doi editori.

Sfinţenia şi universalitatea Athosului

Urmează un studiu intitulat „«Arca elenismului»: Muntele Athos şi grecii sub stăpânirea turcească“, de Graham Speake. Apoi urmează capitolul „Ruşii pe Muntele Athos“, de Nicholas Fennell, care descrie, între altele, pe unii dintre cei mai cunoscuţi atoniţi ruşi, precum Sfântul Antonie, din secolul al XI-lea, privit ca părintele monahismului rusesc, întemeietorul marii mănăstiri a Peşterilor din Kiev, Sfântul Paisie, din secolul al XVIII-lea, care a fost în centrul renaşterii spirituale în Athos, şi apoi în Moldova şi Rusia, şi părintele Sofronie, de la sfârşitul secolului XX, care a întemeiat Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ de la Essex.

În capitolul de încheiere, „Sfântul Munte: universalitate şi unicitate“, Kallistos Ware încearcă să răspundă la întrebarea ce face ca Athosul să fie, dacă nu unic, cel puţin, cu siguranţă, excepţional şi deosebit.

Astfel, frumuseţea naturală Athosului este desăvârşită de o sfinţenie aparte, iar o altă caracteristică distinctivă este universalitatea sa.

„De la începuturile sale ca aşezământ monastic, până în ziua de astăzi, Athosul a fost mereu un centru spiritual pentru toţi ortodocşii (…) panortodoxia Muntelui însă, însoţită de apartenenţa la o comunitate ortodoxă supranaţională, care a supravieţuit mult timp după căderea Imperiului Bizantin, a fost proclamată cu mândrie pe tot parcursul istoriei. Mai mult, în al treilea rând, Athosul poate pretinde că este un microunivers al Răsăritului creştin, nu doar datorită panortodoxiei sale, ci pentru că îmbrăţişează, aşa cum a făcut-o întotdeauna, toate cele trei forme de viaţă monastică care se găsesc acolo, cea chenovitică, cea eremită şi «calea de mijloc» sau semieremită (…) Fiecare dintre călugări slujeşte lumii în cel mai înalt mod pe care îl cunoaşte, dar în primul rând prin rugăciune. În sfârşit, Athosul se bucură de privilegiul unic de a fi sub protecţia specială a Maicii Domnului. Este grădina sa, iar ea este protectoarea liniştii sale creative, a păcii sale, a isihiei sale. Maria este modelul tuturor isihaştilor, iar tăcerea sa creatoare este una dintre cele mai preţioase calităţi a Muntelui“, au mai subliniat editorii.