Header image

Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Pangratie

Părinţii acestui de trei ori fericit au fost din hotarele Antiohiei. Ei au trăit pe vremea în care Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât la neamul omenesc şi Iubitorul de oameni S-a făcut om pentru oameni. Şi auzind ei de minunile cele prealuminate care le făcea în Ierusalim Stăpânul Hristos, s-au dus acolo împreună cu fiul lor, Pangratie, şi auzind învăţătura preadulce a Mântuitorului, au crezut în El şi s-au botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi s-au întors la casa lor, lăudând pe Domnul. Şi au trăit multă vreme cu cinstire de Dumnezeu şi apoi s-au săvârşit, iar Pangratie a rămas în casa lor, sporind în înţelepciune şi pricepere, în cugetarea şi citirea dumnezeieştilor Scripturi.

    Iar după Inălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în cetăţi şi în laturi, a venit şi în părţile Pontului. Şi aflând acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste, ca pe un apostol al Mântuitorului Hristos, şi l-a odihnit de-ajuns cu toţi ai casei lui. Şi spunându-le Petru cuvânt de învăţătură, mulţi au crezut şi i-a botezat împreună cu toţi robii lui Pangratie, apoi le-a hirotonisit episcop, un bărbat preaînţelept şi ucenic, cu numele Maximin. Iar Pangratie şi-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor şi ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicând: „Iată, vă dau libertate şi toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint, pietre scumpe, haine şi toate averile mele nemişcătoare, vii şi ţarini. Deci Stăpânul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc cu apostolul, să propovăduiesc Sfânta Evanghelie”.

    Acestea aşezându-le bine preaînţeleptul Pangratie, a căzut la picioarele Sfântului Petru, zicând: „Mă dau în mâinile lui Dumnezeu şi sufletului tău, Apostole al lui Hristos”. Iar Petru a învăţat pe cei ce au crezut să păstreze dreapta credinţă curată, Sfântul Botez neîntinat şi să sufere toată reaua pătimire pentru credinţă şi chiar moartea, pentru împărăţia cerului. Şi întărindu-i pe ei cu acestea şi cu alte cuvinte mântuitoare, s-a dus la mare şi, găsind o corabie, a plecat în Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis din Ierusalim, care întorsese pe mulţi la adevărata credinţă. Iar Petru i-a botezat pe aceia şi i-a întărit cu învăţătura, şi a făcut multe minuni, tămăduind bolile şi gonind diavolii din oameni. Apoi a zis către Marchian şi către Pangratie: „Fiii mei, luaţi şi voi soarta episcopiei, şi duceţi-vă în părţile Apusului, ca să propovăduiţi pe Hristos, după cum ştiţi”. Deci, ducându-se la ţărmurile mării, prin iconomia lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau gata de plecare. Şi au vestit aceasta apostolului, care a mers să vorbească cu corăbierii. Iar aceia, văzând pe apostoli îmbrăcaţi cu slava cea de sus, s-au cucernicit faţă de dânşii şi, auzind cuvântul lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dânşii darul Preasfântului Duh şi, crezând, s-au botezat cu toţii.

    Deci luând cuvenita binecuvântare cu sărutare sfântă de la Petru, Marchian a intrat în corabia lui Romii, iar Pangratie, în a lui Licaonid. Şi după câteva zile, Pangratie a ajuns într-un loc al Siciliei care se numea Falcon, unde era de demult o grădină a unei femei cu numele Falconila, care a născut un fiu foarte frumos şi l-a numit Falcon. Şi plimbându-se copilul prin grădină, deodată a murit şi, îngropându-l acolo, i-au zidit o capişte mare şi frumoasă, iar deasupra mormântului său au pus un idol mare cioplit în piatră, pe care l-au numit zeul Falcon, şi i-au jertfit trei tineri şi 73 de viţei aleşi. Şi, de atunci, rătăciţii făceau în toţi anii astfel de jertfă necuraţilor diavoli. Deci, după ce Sfinţitul Pangratie a ieşit din corabie şi a stat pe pământ, ţinând în mână o cruce ca un toiag, diavolii care locuiau în idol, clătinându-l pe el tare, au strigat plângând: „O, zeule Falcon, foc a venit să te topească pe tine, căci Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Fecioara Maria, a trimis aici o sabie ca un fulger, care a luminat locul acesta, iar pe noi ne-a înfricoşat. O, Licaonide, cum l-ai adus aici şi n-a ars corabia ta!”

    Atunci Pangratie a făcut semnul crucii, jurând pe diavoli să înceteze glasurile şi sunetele, iar ei au tăcut. Deci Licaonid a zis către Pangratie: „Să nu te apropii de necuratul Falcon, că pe mulţi a omorât”. Dar el a răspuns: „Noi avem darul Sfântului Duh şi nu ne temem de diavoli. Dar vino după noi, ca să vezi slava lui Dumnezeu şi pierzarea lui Falcon”. Deci a luat crucea, Sfânta Evanghelie şi icoana Domnului Hristos şi, apropiindu-se de necurata capişte, a făcut mai întâi rugăciune spre răsărit, către adevăratul Dumnezeu, ca să-i dea lui înţelepciune şi putere, să întoarcă pe cei de acolo la adevărata credinţă şi să gonească pe diavoli. Apoi, după rugăciune, a strigat, zicând: „O, necuraţilor diavoli, vă jur pe voi cu Sfânta Treime, să ridicaţi pe nesimţitorul Falcon şi toată capiştea, aşa cum se află, şi să-i aruncaţi departe în mare, ca la 30 de stadii, şi acolo să vă afundaţi şi voi”.

    Deci, deodată cu cuvântul sfântului, s-a făcut zgomot mare şi s-au arătat mulţime de diavoli în formă de corbi şi vulturi, care au răpit capiştea şi idolul şi i-au aruncat în mare. Iar Licaonid văzând aceasta s-a minunat. După aceasta a cerut voie sfântului să aducă dar, după cum avea obicei, ighemonului insulei, cu numele Bonifatie, asemenea şi lui Avrilian, mai marele cetăţii. Iar sfântul i-a zis: „Du-te cu pace şi vezi să nu te despartă cineva de dragostea lui Hristos”.

    Deci plecând el, a dus ighemonului daruri scumpe. Iar ighemonul l-a întrebat despre părţile Răsăritului, cum petrec dregătorii. Iar el i-a răspuns: „Toate eparhiile sunt în linişte, că pacea marelui şi adevăratului Dumnezeu i-a umbrit pe ei şi păzeşte pe cei ce cred întru Dânsul”. Atunci i-a povestit lui minunea cea mare pe care o săvârşise sfântul şi i-a propovăduit pe Hristos, spunându-i toate câte a văzut şi a auzit de la Pangratie.

    Şi pe când vorbeau ei, au venit acolo tânguindu-se toţi necuraţii slujitori de idoli şi au strigat fără de rânduială, zicând: „O, preaputernice ighemoane, mare necaz ni s-a întâmplat, căci doritul nostru zeu Falcon s-a prăpădit cu toată capiştea lui cea slăvită, încât nici locul jertfelnicului nu se mai cunoaşte”. Atunci Bonifatie ie-a zis lor: „Slujitori ai marilor zei ai Tavromeniei, mergeţi şi cercetaţi, dacă nu cumva a voit mai multă jertfă, şi pentru aceasta ne-a defăimat pe noi şi s-a dus în alt loc. Şi voi cerceta şi eu, ca să ştiu cum a fost pricina”.

    Acestea zicându-le, i-a liberat pe ei, iar pe Licaonid îl întreba să-i spună iarăşi despre Hristos, căci multă veselie primea sufletul său auzind mântuitoarea Evanghelie. Atunci Licaonid i-a povestit lui cu de-amănuntul câte a auzit despre Domnul Hristos, apoi despre Petru şi despre Pangratie pe larg, cum a poruncit el diavolilor de a afundat capiştea şi idolul în mare. Auzind acestea dregătorul, s-a bucurat şi i-a zis lui: „Rogu-te pe tine, prietenul meu, mergi şi te închină Sfântului Pangratie din partea mea şi roagă-l pe el să vină la mine, ca să văd şi eu pe un bărbat cinstit ca acesta”. Atunci el i-a răspuns: „Ascultă-mă, domnul meu. De iubeşti pe Hristos, porunceşte propovăduitorilor să dea de ştire în toată cetatea şi în părţile de primprejur, că vrei să faci alergare de cai şi să iei în scris pe toţi călăreţii, deci să se adune toţi. Şi atunci, cu prilejul acesta, vei face praznic, şi astfel va veni acolo şi marele Pangratie”.

    Cuvântul acesta a plăcut dregătorului şi îndată a trimis veste în toată eparhia lui. Deci s-au adunat ca la 200.000 de bărbaţi, şi i-a ospătat pe mai marii peste mii şi peste sute cu cină îndestulată. Apoi, a doua zi dimineaţa, au mers toţi la câmp, iar Licaonid s-a dus la Pangratie şi i-a spus lui despre multa evlavie a ighemonului şi cum a poftit să-l vadă şi să vorbească împreună.

    Iar Pangratie n-a mers, ca să nu se tulbure poporul, dar a zis lui Licaonid să aducă pe ighemon la el seara, după ce va sfârşi praznicul. Aşa a şi făcut. Deci când ighemonul a mers la Pangratie, l-a găsit îmbrăcat cu sfintele veşminte, şezând pe scaun şi având înaintea lui icoana Domnului Hristos şi Sfânta Cruce. Deci văzându-l pe el cu atâta slavă, a căzut înaintea sa şi i s-a închinat, pentru că a văzut lumina dumnezeiască, care îl înconjura pe el. Iar sfântul l-a ridicat şi l-a sărutat. Şi sculându-se cutremurat, a strigat zicând: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Cred în Tine Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat!”

    Atunci sfântul l-a binecuvântat cu semnul crucii şi i-a poruncit să şadă aproape de dânsul. El însă a zis: „Cum să mă apropii de tine, că văd văpaie împrejurul tău?” Deci cunoscând sfântul că era darul Duhului Sfânt pentru veşmintele lui cele preoţeşti cu care era îmbrăcat, a poruncit să iasă toţi puţin afară, şi apoi iarăşi să vină. Deci s-a dezbrăcat de sfintele veşminte, şi atunci Bonifatie n-a mai văzut focul, şi astfel a stat lângă dânsul şi a ascultat cuvintele lui cele mântuitoare.

    După aceea au cinat cu măsură din cele ce Dumnezeu le-a trimis, apoi sfântul le-a zis: „Fiii mei, ne-am ospătat trupeşte, acum să ne ospătăm şi duhovniceşte”. Deci, mergând în mijlocul casei, a luat sfintele veşminte şi cânta slujba Utreniei. Şi când a ajuns la cântarea „Sfinte Dumnezeule…”, o minune! Acoperământul casei s-a deschis şi a venit un fulger la noi, iar noi de frică am căzut cu feţele la pământ, însă sfântul ne-a ridicat, zicând: „Nu vă temeţi, că Iisus Hristos, a venit să lumineze inimile voastre, ca să-L cunoaşteţi pe El”. Atunci a luat o Evanghelie evreiască, în care erau scrise patimile şi tainele Mântuitorului Iisus Hristos, adică Naşterea, Răstignirea, învierea şi celelalte, şi citind cuvintele Sfinţitului Matei, a învăţat îndeajuns pe dregător până la miezul nopţii. Atunci acela mulţumind sfântului, a mărturisit că din toată inima crede în Domnul Hristos.

    Şi închinându-se sfântului şi luând iertare, s-a dus. Deci Licaonid a zis către sfânt: „Dregătorul a zis să mergem în cetate, ca să-i binecuvintezi palatul”. Iar el a răspuns: „Bine, fiule; dar necuraţii diavoli îşi plâng pierzarea lor şi vor să se lupte cu noi. Deci ia scrisoarea aceasta şi după ce o vei citi prin toate capiştile, las-o în capiştea necuratului Lison şi fugi”. In scrisoarea aceea zicea: „Pangratie, robul lui Iisus Hristos, către Lison, necuratul zeu al tavromeniţilor. Primind scrisoarea mea, să o citeşti şi celorlalţi necuraţi zei, şi să nu faceţi tulburare, ci să fiţi ca nişte surzi şi muţi”.

    Deci luând Licaonid scrisoarea, s-a dus şi a aruncat-o la idol. Iar în ceasul al treilea din noapte a venit un glas către sfântul, zicând: „Robul lui Dumnezeu, am făcut după cum ai rânduit, deci suie-te la cetatea ta”. Atunci sfântul şi-a luat oamenii şi a mers la ighemon, care i-a întâmpinat cu multă cinste şi i-a ţinut 40 de zile în palat. Iar slujitorii idolilor s-au adunat în divan, zicând: „O, ighemoane, s-a apropiat praznicul marelui zeu Lison, deci porunceşte poporului să-i facă jertfă de-ajuns, ca să nu se mânie şi să fugă şi el ca şi Falcon”. Iar el a zis: „Mergeţi de pregătiţi cum voiţi”.

    După aceea a întrebat în taină pe Pangratie, ce să facă, iar el i-a răspuns: „Păzeşte-te de astăzi să nu mai jertfeşti zidirilor, ci să fii tare în credinţă, dacă doreşti să iei Sfântul Botez. Şi zideşte-mi o biserică unde să fac jertfa mea, fiindcă nădăjduiesc în Domnul nostru Iisus Hristos, că ne va izbăvi de nevăzuţii vrăjmaşi”. Bonifatie i-a zis: „Cinstite părinte, sunt gata să fac orice mi-ai porunci, numai arată-mi chipul şi locul, şi eu voi face cu bucurie”. Atunci au mers împreună la marginea cetăţii dinspre răsărit, şi i-a însemnat forma bisericii într-un loc bine potrivit. Iar biserica a fost gata în 30 de zile.

    Şi pe când Pangratie săvârşea Sfânta Liturghie, toţi câţi erau în biserică, au văzut un foc înfricoşat, care, ca un fulger, lumina toată biserica în chip prea minunat. Deci când sfântul a isprăvit Sfânta Liturghie, au căzut toţi zeii Tavromeniei, zdrobindu-se. Iar slujitorii idoleşti nu au fost atunci acolo, de aceea n-au ştiut pricina pierii zeilor. Deci sfântul a împărtăşit cu Sfintele Taine pe cei botezaţi, iar pe ighemon nu l-a împărtăşit. Atunci acesta a întrebat pe Licaonid în taină din ce pricină a făcut aşa sfântul, iar acela i-a spus că deoarece nu era creştin desăvârşit, nu era vrednic de sfinţita împărtăşire. Iar după Liturghie, dregătorul i-a luat pe toţi ca să-i ospăteze în palatul său. Iar sfântul, şezând la masă, a pus la dreapta sa pe Licaonid, iar la stânga pe ighemon, după cum a făcut şi în alte daţi. Şi binecuvântând pâinea întru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a dat tuturor de au mâncat, iar după ce s-au ospătat, i-a liberat pe toţi.

    Iar necuraţii slujitori, mergând în capişti să tămâieze pe idoli şi negăsindu-i, au plâns pentru pieirea zeilor lor. Deci în toată cetatea s-a făcut tulburare mare, iar cei mai mulţi s-au adunat în palatul ighe-monului, strigând unele ca acestea: „Ce faci, Bonifatie, nevrednicule de ighemonie? De ce nu vii să vezi ce au pătimit zeii tăi, cumplitule? Oare nu sunt ei care te-au îmbogăţit şi te-au cinstit atât de mult pe tine? Atunci pentru ce nu-i cinsteşti şi nu te mâhneşti împreună cu noi, ci tu te bucuri şi prăznuieşti întru necazul nostru, mândrule?”

    Auzind ighemonul ocările poporului, s-a înfricoşat. Deci, suindu-se în locul cel mai înalt al divanului, împreună cu 60 de soldaţi îmbrăcaţi în aur, a zis acestea către popor cu vorbă smerită şi blândă: „Preaînţelepţi bărbaţi tavromeniţi, nu ocărâţi ighemonia cu nedreptate şi nu vă mâniaţi fără de socoteală asupra mea, care nu v-am greşit cât de puţin, ci faceţi ceea ce v-am zis şi altădată, când a pierit Falcon, adică căutaţi pe cei mai înţelepţi la sfat şi cărturari, ca să cerceteze în cărţile voastre, până ce vor afla pricina pentru care au fugit zeii noştri. Care pricină va fi una din acestea două: sau că le facem puţină jertfă şi ne-au urât; sau că a venit un alt Dumnezeu mai tare şi mai puternic decât ei, Căruia neputând să I se împotrivească, au căzut de frică. Şi după ce vom afla adevărul, vom face ce este mai de folos, adică, dacă au fugit pentru puţinele jertfe ce li se aduc, să le înmulţim cât voiesc, iar dacă este un alt Dumnezeu mai tare, să credem în Acela, şi să nu mai avem trebuinţă de ei. Deci duceţi-vă în capişte voi cei mai cucernici şi cu rugăciune întrebaţi pe zei, să vă arate pricina”.

    Acest sfat al dregătorului l-au lăudat toţi. Deci au ales pe unii ce ştiau vrăji şi farmece şi au pus 32 la fiecare jertfelnic. Şi strigând şi întrebând mult timp, le-a răspuns un drac, pe care îl numeau Lison, zicând: „Ce aţi venit la mine şi mă lăudaţi în zadar? Ce am făcut până acum, am făcut! Dar de azi nu vă mai nălucim, pentru că dumnezeirea cea în trei ipostasuri a cercetat zidirea Sa şi Dumnezeu a trimis Cuvântul Său şi a tămăduit pe toţi”. Iar ei au răspuns: „Ce zici, Lisone, preacuratule? Care zeu este mai puternic decât tine?” Iar diavolul a răspuns iarăşi: „Acela Care a făcut cerul, pământul, marea şi toată lumea şi a zidit pe om. El a trimis acum asupra noastră sabie de foc, cu care a pierdut pe Falcon, pe Die şi pe ceilalţi zei şi pe mine m-a făcut nelucrător de azi înainte, căci Licaonid l-a adus aici pe ucenicul lui Hristos”.

    Auzind rătăciţii acestea, se tânguiau că şi-au pierdut nădejdea şi se rugau iarăşi neputinciosului lor zeu, ca să le dea ajutor. Deci, aruncând vrăji, au scris numele celor de neam bun ai cetăţii, ca pe care va cădea vraja, să-l jertfească ca să îmbuneze pe diavol. Şi numele pe care l-au scos întâi, a fost al ighemonului. Atunci poporul s-a bucurat şi înjunghiind tauri şi ţapi, a umplut pahare de sânge, şi luând ramuri de mirt şi de dafin, au alergat toţi la palat, strigând: „O, preabunule ighemoane, marele zeu Lison te-a cerut spre jertfă, şi toţi te fericesc, că şi în lumea aceasta ai fost toată viaţa ta cinstit şi slăvit, iar acum cu jertfa aceasta te faci nemuritor după moarte, ca un Lison şi Zeus”. Zicând acestea, au alergat să pregătească cele potrivite jertfei. Iar Bonifatie s-a dus degrabă la biserică, şi căzând la picioarele sfântului, i-a povestit primejdia cu lacrimi preaamare, că voiesc să-l aducă spre jertfă diavolului. Iar Pangratie i-a zis: „Fiule, du-te şi să nu te temi de nimic, că mâine voi veni la jertfă împreună cu tine şi atunci toţi veţi vedea puterea lui Hristos”.

    Şi la al nouălea ceas din noapte, sfântul s-a sculat să-şi facă pravila sa după rânduială. Iar păgânii erau în capiştea cea mare a lui Lison şi îşi ridicaseră iarăşi pe zei la locurile lor, ca să zică că s-au ridicat singuri. Dar când sfântul a început trâmbiţa cea duhovnicească, făcându-şi pravila sa în biserică, au căzut iar la pământ toţi idolii cei ridicaţi şi s-au sfărâmat. Atunci poporul fugind de acolo, alerga minunându-se. Iar când au trecut pe lângă biserică şi au auzit pe sfântul cântând, au rămas uimiţi de acea cântare duioasă, pe care n-o auziseră niciodată. Căci glasul sfântului era foarte dulce şi melodios, iar biserica nu se vedea, fiindcă era întuneric împrejurul ei.

    Şi după ce sfântul şi-a săvârşit pravila, a ieşit şi a stat la uşă; şi gonind întunericul cu semnul Sfintei Cruci, s-au deschis ochii păgânilor. Deci văzând ei biserica şi sfântul arătându-li-se ca un înger cu adevărat al lui Dumnezeu, s-au înfricoşat şi l-au întrebat, zicând: „Te jurăm pe puterea marilor zei, să ne spui dacă eşti Dumnezeu sau om?” Sfântul le-a răspuns: „Eu nici nu sunt Dumnezeu, nici nu slujesc ca voi necuraţilor diavoli, ci sunt zidirea lui Dumnezeu precum sunteţi şi voi, şi sunt trimis de adevăratul Dumnezeu ca să vă propovăduiesc cuvântul vieţii şi al adevărului şi, de mă veţi asculta, veţi afla viaţa cea veşnică, pentru că vă voi vesti despre marele şi neurmatul Dumnezeu, Care a făcut lumea, a zidit firea omenească şi a rezidit-o, şi dăruieşte îndulcirea veşnică celor ce-L iubesc. Iar aceia pe care voi îi numiţi zei, sunt diavoli şi cei ce cred într-înşii se duc împreună cu ei în munca cea veşnică”.

    Auzind acestea oamenii, s-au umilit, zicând: „Noi vedem la tine darul cu adevărat dumnezeiesc şi credem că vrednicia ta este mai puternică decât a zeilor, dar să nu-i pedepseşti, fiindcă ne-au ajutat în războaie de multe ori”. Sfântul le-a zis: „Duceţi-vă şi pregătiţi pe ighemon spre jertfa lui Lison, după cum aţi cugetat, şi acolo vă voi arăta puterea Dumnezeului meu”.

    Deci plecând ei de la sfântul, ziceau unul către altul: „Omul acesta se pare că grăieşte adevărul, căci de nu era Dumnezeul lui mai puternic, n-ar fi prăpădit pe zeii noştri”. Atunci Xantip, fiind mai mare peste filozofi, a zis către ceilalţi: „Ascultaţi, bărbaţi preaînţelepţi: Voi m-aţi ales şi m-aţi rânduit la meşteşugul doctoricesc de care m-am îngrijit după putere. Acum câteva zile a venit la mine un om cu chip minunat şi vrednic, şi mi-a dat o carte, zicând: «Xantipe, ia această carte doctoricească de la puterea cea de sus». Zicând acestea, s-a făcut nevăzut. Iar eu, citind cartea, am aflat că este scrisă de patru oameni, care cu un glas povesteau despre Iisus Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Deci socotesc că şi acest om a venit să-L propovăduiască pe Dânsul, căci cum am ajuns cu cartea în casa mea, toată s-a luminat de o lumină cerească şi câţi neputincioşi zăceau acolo, munciţi de felurite boli, toţi s-au tămăduit în acel ceas”.

    Deci auzind poporul acestea de la Xantip, a voit să se întoarcă la sfânt, dar diavolul nu i-a lăsat pe nici unul, ci i-a silit nevăzut să se ducă la palat. Şi luând pe ighemonul Bonifatie, l-au dus la Lison, şi dezbrăcându-l, l-au legat cu mâinile înapoi, mulţumind pe necuratul diavol. Iar Bonifatie căuta într-o parte şi în alta să vadă pe Pangratie, şi zicea cu plângere amară: „O, păcatele mele, la ce fel de moarte amară sunt dat eu, ticălosul! Unde eşti, părinte Pangratie? Ai zis că vei veni la jertfa să pierzi pe nesimţitorul Lison şi acum nu te arăţi, ci mă laşi pe mine singur? Domnul Iisus Hristoase să mă miluiască ca un milostiv!”

    Iar Lison acesta, fraţilor, avea un şarpe foarte mare şi prea înfricoşat, care bea sângele jertfelor. Şi îmbrăcându-se marele Pangratie cu sfinţitele veşminte, s-a făcut tot ca o văpaie de foc şi, ajungând cu cinstita Cruce la locul unde era legat Bonifatie, îndată s-au dezlegat legăturile singure, iar cei ce erau împrejur, toţi au căzut la pământ, nesuferind strălucirea sfinţitelor veşminte. Apoi el i-a binecuvântat şi s-au sculat. Deci, apropiindu-se de pângăritul Lison, a zis acestea: „Diavole necurat, te jur în numele Preasfintei Treimi – al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh – să fugi din locul acesta şi să te afunzi în mare împreună cu Falcon!” Şi îndată a făcut diavolul un zgomot mare, încât toţi s-au cutremurat; apoi s-a dezrădăcinat idolul acela înfricoşat şi neclintit, împreună cu diavolul care era sălăşluit într-însul, şi a căzut în mare, iar haina lui Lison, adică acel şarpe mare, a rămas în groapă. Atunci sfântul l-a legat pe el de grumaji şi l-a tras afară. Iar şarpele a făcut mai întâi o şuierătură groaznică, apoi s-a despicat de sus până jos. Şi văzând poporul nişte minuni prea-slăvite ca acestea, a strigat: „Mare este Dumnezeul lui Pangratie!”

    Apoi îndată au sfărâmat paharele, taurii şi ţapii care îi înjunghiaseră şi i-au aruncat să-i mănânce câinii şi, în scurt, toată jertfa au prăpădit-o. Iar sfântul a poruncit să lege pe şarpe cu funii şi să-l târască până la mare. Deci, pe când tinerii îl trăgeau pe pietre, i se dărăpăna carnea şi i se vedeau oasele. Şi cu multă osteneală au scos unul din acelea cu securile, ca să-l păzească spre pomenirea minunii; şi punându-l în cântar, a tras 60 de litre.

    Iar fericitul Pangratie a dat tuturor arvuna Sfântului Botez, pecetluindu-i cu cinstita Cruce. Iar ei au intrat în capiştile idolilor, şi aruncând la pământ pe idolii cei mici, i-au sfărâmat pe toţi, scuipân-du-i şi călcându-i în picioare. Apoi sfântul s-a suit într-un loc înalt, ca să-l audă toţi şi a propovăduit pe Hristos. Şi au crezut toţi câţi erau acolo, ca la 100.000 şi mai mulţi. După aceea, făcând rugăciune pentru dânşii, i-a binecuvântat, zicându-le: „Acum duceţi-vă la casele voastre şi vă curăţiţi, postind trei zile, şi rugaţi-vă Domnului, să vă învrednicească să primiţi Sfântul Botez”. Şi după trei zile mulţimea a venit, aducând fiecare lumânări şi îmbrăcăminte pentru dumnezeiescul Botez.

    Astfel Sfântul Pangratie a botezat în acea zi 24.000, şi s-a făcut în toată cetatea bucurie mare şi veselie. Veneau încă şi cei ce locuiau aproape de muntele Etna şi se botezau, auzind de facerile de minuni ale sfântului, căci el tămăduia şchiopi, orbi, slăbănogi, idropici, îndrăciţi şi alţi neputincioşi. Iar Xantip filosoful a adus sfântului Sfânta Evanghelie şi i-a spus pricina, precum s-a zis mai sus. Iar Sfântul a citit-o poporului şi toţi au primit-o cu bucurie şi cu mare evlavie.

    După două ceasuri, a venit la sfântul o femeie leproasă, care era preoteasă a idolilor, şi i-a zis cu vicleşug că dacă Hristos îi va da tămăduire, se va boteza. Iar sfântul, cu toate că ştia bine gândul ei cel viclean, totuşi a tămăduit-o cu un cuvânt; căci, făcând pe dânsa semnul cinstitei Cruci, a căzut lepra de pe dânsa. Iar ea, în loc să dea mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului, grăia cuvinte grele către el. Pentru aceasta, Sfântul a zis către dânsa: „O, femeie, fiindcă ai îndrăznit să ispiteşti pe Dumnezeu, Care ţi-a dat sănătate, să ştii că El poate să întoarcă iarăşi lepra asupra ta”.

    Zicând acestea, a luat de pe pământ cojile leprei ce căzuseră de pe trupul ei, şi i le-a aruncat cu tină în faţa ei, zicând: „Fiindcă nu mărturiseşti darul tămăduirii, Dumnezeu este binecuvântat să-ţi dea pedeapsa îndoită”. Zicând aceasta, îndată s-a aprins ca o văpaie în tot trupul ei, din creştet până în picioare. Şi a făcut băşici care s-au spart şi curgea de pe dânsa apă fierbinte, dându-i atâta durere, încât ticăloasa chinuindu-se, striga şi zicea: „Miluieşte-mă, robul adevăratului Dumnezeu, că nu mai nădăjduiesc în necuraţii zei, ci numai în tine; deci, roagă pe Domnul Iisus Hristos, să-mi dea tămăduire!”

    Deci milostivindu-se sfântul, a făcut rugăciune pentru dânsa, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci şi astfel s-a tămăduit, fiindcă a crezut din tot sufletul. Apoi, învăţând-o dreapta credinţă, într-a opta zi a botezat-o şi a făcut-o diaconiţă, punându-i numele Benedicta. Iar ea şi-a sfărâmat toţi idolii, apoi a dus pe sfântul într-o grădină a ei şi i-a arătat o mulţime de aur, pe care sfântul i-a zis să-l împartă la săraci. Iar ea spunea că în ţara aceea nu se găsesc săraci. Dar sfântul i-a zis: „Dacă vrei să te mântuieşti, urăşte aurul, că iubirea de avuţii este rădăcina tuturor relelor. Deci fugi de dânsa, căci vei câştiga bogăţie în cer”. De atunci ea şi-a lăsat toată bogăţia şi slujea în biserica Domnului cu sârguinţă.

    Sfântul a mai tămăduit şi pe altă femeie, care avea la grumaji o patimă nevindecată, asemenea şi pe mulţi bărbaţi care aveau multe feluri de boli. Şi a botezat în ziua aceea 8000 de bărbaţi, afară de femei şi de copii, apoi a slujit Sfânta Liturghie ca să-i împărtăşească. Atunci a sosit şi ighemonul Bonifatie, cu mulţime de popor, iar când sfântul a înălţat Sfintele Taine, biserica s-a deschis deasupra şi a venit un foc ceresc, care l-a înconjurat. Iar cei ce vedeau aceea, s-au înfricoşat şi nimeni nu îndrăznea să se apropie să se împărtăşească, pentru că vedeau faţa lui ca o făclie de foc. Iar sfântul le-a zis: „Fiii mei, apropiaţi-vă şi nu vă temeţi, căci focul acesta nu arde, ci luminează pe cei ce se împărtăşesc”. Atunci a împărtăşit pe toţi credincioşii care erau botezaţi, iar pe cei necredincioşi i-a făcut catehumeni, adică i-a pregătit pentru Sfântul Botez şi a treia zi a botezat 5000.

    După aceasta, Bonifatie a spus sfântului că va face război cu potrivnicii eparhiei lui, deci să-l binecuvinteze, ca să biruiască pe vrăjmaşi, şi să-l sfătuiască în ce câmp să facă războiul. Iar sfântul i-a poruncit să adune acolo în Tavromenia ostaşii din toată eparhia sa, adică ai săi, ca să se roage pentru dânşii. Deci a trimis vestitori în toată eparhia sa şi în 20 de zile s-au adunat toţi, care erau 540.000. Şi să nu fie cineva neîncrezător de mulţimea poporului, căci cetatea aceasta a Tavrului şi a Meniei era mai bogată şi mai cinstită decât toate cetăţile Siciliei şi Calabriei. Deci după ce s-a adunat la câmp tot poporul, avea dorinţă să vadă pe sfânt. Iar el şi-a luat sfintele veşminte, a ieşit în câmp cu dregătorul şi s-a suit într-un loc înalt ca să-l vadă toţi. Deci ostaşii, văzând faţa lui luminând ca un fulger, credeau că este Dumnezeu şi se întrebau unii pe alţii: „De unde a venit un astfel de Dumnezeu minunat?” Iar credincioşii ziceau: „Oamenii nu sunt dumnezei, ci robi ai adevăratului şi Atotputernicului Dumnezeu”. Atunci cei mai mulţi au crezut în Hristos, cerând Sfântul Botez.

    Iar sfântul s-a pregătit să slujească Sfânta Liturghie acolo, înaintea mulţimii, ca să-i întărească mai bine. Deci credincioşii au venit să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine, iar cei nebotezaţi, având dorinţă să vadă taina aceasta a Sfintei Liturghii, s-au apropiat de înainte-stătătorii lor şi aruncând armele la pământ, priveau cu mare cucernicie. Atunci s-a făcut o minune ca aceea, care s-a făcut mai înainte cu Moise, când a dat în Sinai legea poporului, căci un nor s-a pogorât şi a acoperit pe marele Pangratie, şi poporul, văzând aceasta, a căzut la pământ minunându-se, iar când a înălţat Sfânta Pâine, norul s-a suit la cer. Şi mulţi păgâni crezând că Sfântul era Dumnezeu, îi ziceau: „Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne învredniceşte şi pe noi de darul Tău”. Iar sfântul s-a suit pe piatră, ca mai înainte, şi le-a povestit pe scurt taina dumnezeirii. Pentru aceea toţi au crezut din tot sufletul, cerând Sfântul Botez, mai înainte de a se duce la război. Deci, făcându-i catehumeni, le-a poruncit să postească trei zile, apoi i-a botezat pe toţi.

    Atunci s-a făcut în toată tabăra mare praznic şi le-a hirotonisit preot în locul său pe un ucenic pe care-l avea, cu numele Evagrie, cel care a scris viaţa aceasta cu iubire de adevăr şi încredinţare. Pe acela l-a trimis să-i mărturisească şi să-i împărtăşească în război. Şi a pus pe un argintar de a făcut la steaguri, la cel dintâi, chipul Domnului Hristos, iar la celelalte, Sfânta Cruce, ca să le poarte în război înaintea tuturor. Deci când a voit să meargă mi-a poruncit să slujesc Sfânta Liturghie – zice Evagrie cel mai sus numit -, ca să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine. Deci, săvârşind eu cu frică dumnezeiasca Liturghie, s-a împărtăşit Sfântul Pangratie şi înainte-stătătorii cetăţii, apoi am mers în cortul dregătorului şi am ospătat. După aceea sfântul ne-a binecuvântat pe toţi, şi făcând semnul Sfintei Cruci pe fruntea mea, m-a sărutat şi m-a liberat. Şi mergând la mare, a pecetluit-o cu crucea de trei ori şi aşa am plecat, iar sfântul s-a întors la biserica sa.

    Şi erau acolo în cetate două fecioare frumoase, surori după trup, dar orfane, pentru că le muriseră părinţii. Acestea, după ce s-au botezat, au venit la sfânt, zicând: „Părinte cuvioase, la sfinţia ta alergăm, rânduieşte-ne împreună cu preoteasa Hrisina, şi dă-ne dregătoria diaconească, pentru că noi am pus în mintea noastră să nu ne mărităm niciodată. Deşi ne-au cerut cei mai de frunte dregători ai cetăţii, noi dorim să ne păzim fecioria noastră neîntinată”. Sfântul le-a zis lor: „Fiicele mele, cu adevărat aţi ales partea cea bună, ca Maria”. Deci, chemând pe diaconiţa Benedicta, i-a zis: „Iată, Domnul ţi-a trimis însoţitoare”. Apoi, hirotesind pe cea mai mare diaconiţa, a lăsat pe cea mai tânără nehirotesită. Şi zidindu-şi chilii aproape de biserică, au rămas acolo şi ascultau toate slujbele. Iar mai marele cetăţii, pe care ighemonul Bonifatie îl pusese epitrop, era om cu rea socoteală, căci necuratul avea dragoste către idoli. Şi nu-i ajungea a avea ţiitoare numai din fiicele păgânilor, dar nesăţiosul a poftit şi pe una din fecioarele mai sus zise, pe cea mai tânără, ca pe una ce era mai frumoasă.

    Deci a trimis de a luat pe sora ei mai mare, diaconiţa, şi i-a spus că are o dorinţă nepovestită să ia de femeie pe sora ei, făgăduindu-i multe daruri. Iar ea i-a zis că sunt făgăduite lui Dumnezeu şi nu se mărită. Şi văzând necinstitul, că nu face nimic cu binele, a înfricoşat-o, că Elid o va lua cu sila, căci astfel se numea prea răul şi înverşunatul. Iar diaconiţa, ducându-se la mănăstire, a spus aceasta plângând Benedictei şi surorii sale. După aceea s-au dus şi i-au spus sfântului, care le-a sfătuit, zicându-le: „Fiicele lui Hristos, nimic să nu vă despartă de dragostea Lui, nici necazul, nici strâmtorarea şi nici chiar moartea. Chiar în temniţă de vă vor băga, sârguiţi-vă să păziţi nestinsă făclia fecioriei voastre”.

    Auzind de la sfânt acestea şi altele încă, s-au întărit mai bine, şi ducându-se la chiliile lor, se rugau. Iar Elid cel fără de lege s-a silit să facă ceea ce a voit, dar n-a putut. După aceea, s-a sfătuit cu mondanii vrăjitori, cum ar putea să o aducă pe copilă la voia sa. Deci i-a dat unul dintre ei o carte de vrăjitorie şi după ce a citit-o a chemat diavoli, care s-au adunat nenumăraţi, negri ca arapii, ţinând în mâini curse şi săgeţi. Şi i-a trimis pe ei la sfintele fecioare, ca să-şi facă meşteşugul, dar darul lui Dumnezeu n-a lăsat cât de puţin să se apropie de ele necuraţii diavoli. Deci, întorcându-se ei la Elid, mincinoşii au mărturisit adevărul, zicând: „Am văzut la acele femei un mare ajutor şi, nesuferind vederea lui, am fugit fără a face ceva. Deci fă ce voieşti, că noi fugim de locul acela, precum Falcon, Lison şi Zeus, fiind goniţi de dumnezeiasca putere”.

    Iar înverşunatul Elid făcând ospăţ şi sfătuindu-se cu prietenii, a trimis ostaşi de au adus la divan amândouă fecioarele legate. Şi s-a sârguit prin multe măguliri şi momiri să aducă pe copilă la voia sa, dar n-a putut. Pentru aceea le-a închis pe ele în temniţă, poruncindu-i în taină fecioarei celei mari, ca să sfătuiască pe cea tânără să i se supună lui, că îi va da ei mari daruri. Insă aceea i-a spus ei toate cele plăcute lui Dumnezeu, zicându-i: „Să ne nevoim, soră, ca să vedem pe Impăratul Hristos şi să moştenim nemurire veşnică. Vezi cum trece viaţa aceasta, ca o umbră şi ca un vis. Adu-ţi aminte câţi ne-au cerut să ne mărităm, pe când ne închinam idolilor şi n-am primit; şi acum când ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Iisus Hristos, să ne întinăm sufletele şi trupurile? Să nu fie! Iată, îţi spun cele ce vor să fie, ca să te găteşti spre vremelnica moarte şi să împărăteşti în veci cu Mirele Hristos. Pe mine mă vor omorî mâine, iar pe tine te vor ţine încă puţină vreme, ca să încerce gândul tău. Deci păzeşte-te să nu te amăgeşti de făgăduinţele lor cele deşarte şi de cuvintele lor cele viclene. Rabdă până la sfârşit, ca să iei cununa cea nestricăcioasă”.

    Auzind copila acestea de la diaconiţă, a suspinat zicând: „Cred în Domnul nostru Iisus Hristos, că nici momelile, nici înfricoşările şi nici muncile lui nu mă vor despărţi de iubitul meu Mire”. A doua zi, le-au adus pe ele la Elid şi diaconiţa i-a spus aceluia că n-a putut să o aducă pe cea tânără la voia lui. Iar el mâniindu-se, a poruncit să o bată fără milă înaintea copilei. Şi după ce a bătut-o mult timp, încât s-a umplut pământul de sânge, i-a tăiat fericitul ei cap într-o peşteră . pustie, iar pe cea mai tânără a închis-o într-o casă şi ei au stat la masă. Atunci marele Pangratie a adunat pe cei credincioşi şi, luând din peşteră sfintele moaşte ale diaconiţei, le-a îngropat cu evlavie şi cu cinste, după cum se cade.

    Iar când elinii s-au sculat de la îmbuibarea pântecelui, au scos afară în mijlocul lor pe copilă şi Elid i-a zis: „Jertfeşte marelui zeu Scamandru şi mă ia pe mine de bărbat, ca să te cinsteşti, să ai toată bogăţia şi toată îndulcirea, iar de nu, îţi voi tăia capul”. Dar ea i-a zis lui: „Eu mă închin Domnului Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul meu, cu care m-am logodit, şi nici lui Scamandru nu-i voi jertfi şi nici pe tine, pângăritule, nu te voi lua de bărbat”.

    Auzind acestea urătorul de Dumnezeu de la iubitoarea de Hristos, a poruncit să o bată ca şi pe cealaltă, apoi să-i taie capul în peştera mai sus zisă. După ce s-a făcut aceasta, sfântul s-a dus cu toţi credincioşii, cu făclii aprinse şi cu tămâieri, şi au luat sfintele moaşte de le-au îngropat aproape de ale diaconiţei. Şi auzind poporul de relele lucruri ale lui Elid, s-a pornit a-l arde cu toţi idolii lui, dar sfântul nu i-a lăsat, ca să nu se facă ucideri şi tulburare, până nu va veni Bonifatie ca să-l pedepsească după cum va voi. Astfel s-au liniştit şi au zidit o biserică în numele sfintelor fecioare şi muceniţe ale lui Hristos.

    După aceea, iudeii şi mondanii s-au sfătuit împotriva Sfântului Pangratie ca să-l omoare. Iar el cunoscând acel gând rău şi viclean, a adunat poporul şi le-a arătat cele cugetate de ei. Şi pe când le spunea pricina, au sosit două străji de iudei şi de mondani, care apropiin-du-se au zis creştinilor: „O, oameni, pentru ce lăsaţi cinstea cea dintâi şi credinţa voastră şi v-aţi lipit de acest înşelător şi vrăjitor?” Deci sfântul a tăcut, iar poporul a răspuns: „Voi vă amăgiţi şi vă închinaţi la idoli surzi şi muţi, iar noi am aflat adevărul, crezând în Stăpânul Hristos”. După aceea, a zis şi sfântul către ei: „Dacă voiţi să lăsaţi rătăcirea cinstirilor voastre deşarte şi să vă apropiaţi de adevăratul Dumnezeu, vă vom spune cuvânt de mântuire, iar dacă aţi venit cu vicleşug, arătaţi-ne viclenia voastră”. Ei au răspuns: „Noi nu vom crede cuvintelor tale, nici nu vom lăsa obiceiul nostru cel vechi”. Sfântul iar a zis: „Fraţilor, vă rog să fugiţi de vicleşugul idolilor şi să cunoaşteţi pe Ziditorul zidirii. Şi mai ales voi, evreii, poporul lui Israel, pe care v-a scos Dumnezeu din Egipt, cărora vi s-a dat Legea şi, cunoscând-o şi citind-o, aţi lăsat pe Dumnezeu, Care v-a născut pe voi şi v-a hrănit, şi v-aţi amestecat cu celelalte neamuri de la care aţi învăţat obiceiurile lor”.

    Acestea şi altele încă zicând cuviosul, creştinii au voit să-i închidă în temniţă pe păgâni, până va veni ighemonul ca să-i pedepsească, pentru uciderea pe care au făcut-o. Iar ei au fugit îngroziţi şi în ziua următoare şi-au luat toate averile, femeile şi copiii, şi au pornit cu luntrile, ca să se ducă în Siracusa. Iar sfântul le-a vestit prin Xantip să se întoarcă înapoi şi să nu se teamă de nici un rău din partea creştinilor, însă ei nu s-au întors decât numai un mondan vrăjitor – acela care a dat cartea cea vrăjitorească lui Elid pentru copilă, după cum am zis. Acela s-a mărturisit la sfânt şi s-a făcut bun creştin. El a scris şi pătimirile sfintelor, după ce s-a botezat.

    Iar ceilalţi elini au intrat în luntrii şi au pornit cu vânt bun. Dar sfântul s-a suit într-un loc înalt şi s-a rugat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase Atotputernice, de este cu voia Ta, să se facă furtună şi să se afunde în mare pângăriţii aceia”. Deci cuvântul lui s-a împlinit întocmai, căci toţi s-au înecat, pentru că îndată s-a făcut vânt mare şi s-au afundat caicele lor. Iar sfântul învăţând puţine zile pe popor, le-a zis: „Bonifatie a biruit pe vrăjmaşii lui şi va veni după două zile cu multă bogăţie, veselindu-se cu tot poporul lui; deci să spuneţi lui Elid, să pregătească luminăţiile cetăţii”.

    Iar credincioşii se minunau că ştia cele ce se întâmplau departe, ca şi cum ar fi de faţă, şi le spunea mai înainte. Deci a doua zi s-au arătat corăbiile, după proorocia lui, şi alergând tot poporul la mare, a salutat pe ighemon, căruia i s-a închinat şi Elid. Apoi, în cealaltă dimineaţă, au venit toţi cei mai mari peste mii împreună cu Bonifatie şi, închinându-se sfântului, i-au mulţumit pentru biruinţa care au dobândit printr-însul. Iar sfântul i-a binecuvântat pe toţi şi mai ales pe dregătorul, către care a povestit uciderile pe care le-a săvârşit necuratul Elid. Şi a poruncit ighemonul să-l lege cu lanţ şi să-l păzească bine, până ce va împărţi la oaste bogăţia pe care a adus-o, ca să rămână fără de grijă şi atunci să cerceteze faptele lui.

    El a adus încă şi pe mulţi robi avari de la război, care, văzând pe marele Pangratie slujind Sfânta Liturghie în ziua aceea, au crezut în Hristos, căci au văzut amândouă minunile, care le-am scris şi mai sus, adică focul care ieşea din gura lui şi norul care-l acoperea pe el. Deci şi ei au cerut Sfântul Botez, prin tălmaci. Iar Sfântul Pangratie, văzând dorinţa lor, i-a botezat. Şi după ce dregătorul a împărţit la ostaşi aurul, argintul şi celelalte bogăţii, a împărţit şi robii şi le-a zis să aibă purtare de grijă, ca să-şi mântuiască şi ei sufletele lor. Apoi sfântul a hirotonisit în toată eparhia preoţi şi diaconi, pe cei mai înţelepţi şi mai cucernici, şi le-a zis să se îngrijească de sufletele oamenilor, să zidească biserici şi să facă într-însele toate cele trebuincioase. Iar mie, adică lui Evagrie, şi diaconului meu Epafrodit, mi-a poruncit să le scriem lor Tainele Bisericii, praznicele cele mari, citirile, poruncile şi câte alte se cuvine să le ştie credincioşii. Şi venind înainte-stătătorii poporului, au luat fiecare din mâna sfântului câte un preot şi un diacon şi astfel s-au dus fiecare în patria sa. Iar eu am mers în toate eparhiile şi i-am sfătuit cum să citească slujba Bisericii şi celelalte de nevoie credinţei. Şi iarăşi m-am întors la dascălul meu, adică la Sfântul Pangratie.

    Iar Bonifatie a poruncit să-l aducă legat pe Elid şi l-a întrebat pentru ce a ucis pe fecioare. El i-a răspuns: „Pentru că au batjocorit pe zei”. Bonifatie i-a zis: „Prea răule, voieşti să te lepezi de aceşti zei nesimţitori şi să te faci creştin, ori să te omor?” El a răspuns: „Să nu-mi fie mie a mă lăsa de rânduiala părintească. Zeii tatălui meu mi-au dăruit viaţa şi pentru dragostea lor voiesc să mor. Deci junghiaţi-mă înaintea zeului meu, Scamandru”. Atunci ighemonul, luând apă, şi-a spălat mâinile, zicând: „Sângele tău, asupra capului tău”. Apoi a poruncit unui rob de i-a tăiat capul la un anumit loc.

    Apoi, după doi ani, au venit şi preoţii eparhiilor şi au rugat pe sfântul, să se ostenească şi să meargă să le sfinţească bisericile. Iar Sfântul Pangratie i-a trimis mai întâi să binecuvinteze pe Bonifatie. Apoi a luat pe dregătorul însuşi şi pe mine, pe Epafrodit şi pe Licaonid cu tot sfatul, şi a sfinţit bisericile. Şi a pus hotare la fiecare biserică, ca să-şi ţie fiecare locul sau, să-l lucreze şi să-şi scoată hrana vieţii lor. Iar Bonifatie şi ceilalţi bogaţi au împărţit în trei părţi toate averile lor, aurul şi argintul şi celelalte mişcătoare şi nemişcătoare. Şi au dat a treia parte bisericii, cu care să se chivernisească preoţii şi diaconii, şi să roage pe Domnul din tot sufletul lor, pentru făcătorii lor de bine. Şi au făcut vase de aur, de argint şi veşminte de mătase pentru toate bisericile. Pe acestea toate sfântul le-a scris pe hârtie, şi astfel ne-am întors toţi în cetate.

    Şi a treia zi, în al şaptelea ceas, sfântul a venit în uimire, auzind un glas zicând aşa: „Pangratie, hirotoniseşte preot pe Epafrodit şi trimite-l singur singurel în părţile Taraconiei”. Iar sfântul se îndoia de glasul acela, ca nu cumva să fie nălucire diavolească. Insă, auzind a doua oară acelaşi cuvânt, a aşteptat să audă şi a treia oară, ca să se încredinţeze de adevăr. Deci a auzit şi a treia oară acelaşi glas, zicând: „Ţi-am zis să hirotoniseşti preot pe Epafrodit şi să-l trimiţi în partea Taraconiei”. Atunci hirotonisindu-l pe el, după ce l-a sărutat şi l-a binecuvântat, l-a trimis. Iar acela a încălecat pe un măgar şi, mergând trei zile, a ajuns la un loc pietros, şi acolo dobitocul s-a oprit şi nu voia să meargă mai înainte. Deci Epafrodit preotul s-a odihnit acolo.

    Şi a doua zi voia să încalece iarăşi, dar dobitocul n-a voit, căci voia lui Dumnezeu era să rămână acolo. Deci scoţând Epafrodit crucea, îşi citea Sfânta Evanghelie. Atunci a trecut prin acel loc o femeie, al cărei bărbat secera acolo mai înainte şi ea îi ducea în coşniţă pâine, vin şi bucate. Acea femeie, văzând pe Epafrodit, a stat pe loc multă vreme, minunându-se şi socotind în sine că acolo este sau Dumnezeu sau vreun înger. Iar el i-a zis: „Ce stai, femeie, şi nu te duci în drumul tău?” Iar ea a răspuns: „Eu n-am văzut niciodată atâta slavă la alt om, şi socotesc că eşti vreun zeu şi pentru aceea ai atâta strălucire!” Epafrodit i-a zis: „Acestea pe care le vezi că le ţin, sunt semne ale Atotputernicului Dumnezeu, Care a făcut toată lumea şi a zidit pe om”. Femeia i-a zis: „Dar tu cine eşti, dacă nu eşti zeu?” El a răspuns: „Sunt om ca şi ceilalţi oameni şi de nu crezi, dă-mi să mănânc şi să beau”. Acestea le-a zis pentru că trecuseră trei zile de când nu mâncase. Atunci ea i-a dat, iar el, mâncând, s-a întărit.

    Şi s-a dus femeia la bărbatul ei şi i-a spus pricina întârzierii ei. Iar acela, lăsând-o pe dânsa să caute de secerători, a alergat la locul unde era Epafrodit. Şi văzând de departe slava lui Dumnezeu care îl acoperea pe el, a căzut cu faţa la pământ. Dar Epafrodit i-a zis: „Vino aproape de mine, omule”. Atunci acela s-a apropiat cu multă frică şi i-a zis: „Oare nu cumva eşti Dumnezeu, de te arăţi în acest chip?” El a răspuns: „Oare n-ai auzit nimic într-acest loc despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?” Omul i-a zis: „Am auzit de El, că S-a născut din Sfânta Fecioară de la Duhul Sfânt, S-a botezat, a făcut multe minuni, a fost răstignit şi a înviat din morţi, S-a înălţat la ceruri şi a trimis pe ucenicii Săi în lume, să propovăduiască dumnezeirea Lui. Deci, de eşti şi tu unul dintre aceia, învaţă-ne şi pe noi, că avem dorinţă să te ascultăm”.

    Atunci Epafrodit i-a propovăduit pe Hristos şi acela a crezut îndată şi a cerut Sfântul Botez. Dar Epafrodit i-a zis: „Du-te şi adu-ţi haine noi şi atunci vei lua darul Preasfântului Duh”. Deci, după ce a adus hainele, s-a pogorât la râu şi l-a botezat, având acolo crucea pe care i-am zugrăvit-o eu, Evagrie, şi avea pe ea pe Hristos răstignit. Şi l-a întrebat pe el al cui este chipul acela, iar el a zis: „Al Stăpânului Hristos”. Iar cel nou luminat cu Sfântul Botez i-a spus lui: „Când eram în apă L-am văzut şi şi-a întins sfânta lui dreaptă peste capul meu”. Apoi, luând voie, s-a dus la ţarina sa.

    Iar secerătorii văzându-l pe el de departe, li s-a arătat că este tot foc şi fugeau de el. Dar femeia sa, cunoscându-l pe dânsul după vorbă, le-a zis lor: „Nu fugiţi, că este bărbatul meu. Să ne spună ce i s-a întâmplat”. Deci s-au oprit cu sila şi îngroziţi, apoi l-au întrebat pe el, iar el le-a spus lor pricina, după cum am spus mai sus, că a crezut în Hristos şi s-a botezat şi pentru aceasta a luat chipul acela frumos ca un înger. Iar ei, auzind acestea, au aruncat secerile, au alergat la Epafrodit şi apropiindu-se de dânsul, au căzut la pământ văzând strălucirea feţei lui. Iar el îi îmbărbăta pe ei, zicând: „Nu vă temeţi!” Apoi, sculându-se, nu puteau să-l vadă pe el, pentru că faţa lui era luminată din darul Sfântului Duh.

    Iar sfântul binecuvântându-i, ei au lăsat frica şi, închinându-se lui, l-au întrebat cine şi de unde este şi cum a venit la ei. Deci el le-a povestit lor pricina, de la început până la sfârşit, adică cum mai înainte a fost închinător de idoli şi îngerul i-a dat lui Sfânta Evanghelie, pe care le-a arătat-o; apoi le-a propovăduit pe Hristos, în care crezând cu toţii, au cerut Sfântul Botez. Iar el, chemându-i pe dânşii, le-a citit Sfânta Evanghelie, pe care auzind-o bărbaţii, se veseleau. Şi au rămas acolo până în cealaltă zi, ca să-i boteze, după cum le-a poruncit.

    Şi în ceasul al doilea din noapte, au venit mulţime de diavoli în chip de oameni negri şi grozavi şi, stând cel dintâi dintre aceia înaintea bărbaţilor, striga: „O, câtă nedreptate am de la robul lui Dumnezeu Pangratie şi de la tine, nemulţumitorule Epafrodite, pe care te aveam bibliotecar şi acum ai venit aici, ca să-mi pierzi stăpânirea mea! Rău am pătimit eu, neajutoratul, că în Tavromenia m-a robit Pangratie, în Siracuza bătrânul Marchian, iar acum a venit aici prietenul meu Xantip, care mai înainte mi-a făcut atâtea jertfe, iar acum voieşte a-mi răpi robii mei, ca să-i facă robi ai lui Hristos”.

    Atunci Epafrodit a făcut cruce anatematizând pe diavol, iar pe oameni i-a învăţat, zicând: „Vedeţi, fiii mei, cum Domnul nostru Iisus Hristos v-a chemat pe voi la împărăţia Sa? Pentru aceasta se mânie diavolul şi se nevoieşte să răpească pe cei mai proşti dintre voi. Dar voi, ca nişte bărbaţi desăvârşiţi, suflaţi asupra lui, zicând: «Ne lepădăm de tine, satano, şi ne unim cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu»”. Făcând ei astfel, îndată s-a arătat de la răsărit o sabie de foc care a gonit pe diavoli. Iar a doua zi a venit şi omul acela, care avea secerătorii, împreună cu femeia şi cu copiii lui, aducând haine câte trebuia.

    Deci, pogorându-se la râu, i-a botezat şi i-a trimis în felurite locuri, ca să propovăduiască Evanghelia, dând fiecăruia câte o cruce de cedru şi stăpânire ca să facă minuni. Deci, ducându-se prin sate şi prin multe cetăţi, tămăduiau toată neputinţa cu dumnezeiasca putere, iar diavolii, nesuferind să vadă semnul Sfintei Cruci, fugeau. De aceea, oamenii din acel loc, minunându-se, au întrebat pe bărbaţii aceia, de unde au luat putere să facă astfel de minuni preaslăvite. Iar ei le-au vestit lor pe Stăpânul Hristos şi, crezând, mulţi alergau în fiecare zi la înţeleptul Epafrodit şi se botezau. Apoi, zidind acolo biserică, slujea Sfânta Liturghie, împărtăşindu-i cu dumnezeieştile Taine. Şi pe cât trecea vremea, pe atât credincioşii se înmulţeau.

    Iar Sfântul Marchian, auzind acestea, a scris o epistolă către Sfântul Pangratie, zicând: „Mă minunez cum sfinţia ta ai uitat atât de degrabă învăţătura Apostolilor, care zice că episcopul să nu stăpânească alt popor, şi ai trimis în eparhia mea pe Epafrodit. însă de ai văzut de la Dumnezeu descoperire şi pentru aceasta l-ai trimis, scrie-mi mie răspuns, ca să nu te osândesc pe nedrept”.

    Văzând Pangratie această scrisoare, a scris înapoi Sfântului Marchian tot adevărul, adică, cum a văzut în uimire de trei ori, ca să hirotonisească pe Epafrodit. Şi mi-a dat mie scrisoarea să o duc în Siracusa. Şi ajungând acolo, Sfântul Marchian m-a întâmpinat şi m-a primit cu dragoste, zicând: „Socotesc că am mâhnit pe fratele Pangratie, dar Dumnezeu ştie cum m-am amărât. Căci după ce v-am trimis scrisoarea, Domnul mi-a arătat lucrul, şi m-am mâhnit că v-am supărat; dar acum mă bucur că te-am dobândit pe tine. Deci mergi de te veseleşte împreună cu Epafrodit şi după aceea să vii pe aici, ca să mergem împreună la Pangratie”.

    Deci eu ducându-mă, am stat opt zile cu Epafrodit şi mi-a spus câte a săvârşit cu dumnezeiescul ajutor. Apoi am luat pe Marchian şi am plecat către Pangratie, care, cunoscând din dumnezeiescul dar venirea lui Marchian, l-a întâmpinat şi întâlnindu-se amândoi, au căzut la pământ, rugându-se unul pe altul ca să se binecuvinteze pentru smerenie. Deci, după un timp, Sfântul Marchian a zis: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” Apoi, sărutându-se unul cu altul, au intrat în biserică, iar după ce Marchian a făcut rugăciune, au stat împreună de vorbă. Deci Pangratie a zis către Marchian: „Cinstite părinte, cum ai venit către noi, păcătoşii?” El a răspuns: „Bolnavii vin la doctor ca să se tămăduiască”. Pangratie i-a zis lui: „O, cuvioase părinte, de am fi şi noi în măsurile tale!”

    Însă ei erau la chip şi la starea trupului asemenea. Şi văzându-i fraţii pe ei, se bucurau şi îi cinsteau ca pe un Moise şi Aaron. Deci, ighemonul şi toţi boierii au venit şi au luat binecuvântare de la Marchian. In cealaltă zi, care era Duminică, au slujit împreună dumnezeiasca Liturghie şi, pogorându-se foc din cer, a înconjurat sfântul prestol, în timpul când se cânta cântarea cea întreit sfântă. După Liturghie, sfinţii s-au împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, iar mirenii se temeau să se apropie. Insă sfântul le-a zis lor: „Apropia-ţi-vă, fiii mei, şi nu vă temeţi, căci focul ce-l vedeţi este umbrirea Sfântului Duh, care face pe slujitorii lui văpaie de foc”. Atunci toţi s-au împărtăşit de la Sfântul Marchian cu multă frică.

    Deci zăbovind marele Marchian 15 zile acolo şi voind să se ducă în eparhia sa, a luat împreună cu el şi pe Sfântul Pangratie, care s-a dus cu bucurie, voind să vadă bisericile. Şi intrând noi în corabie şi suflând vânt bun, într-o zi am ajuns în Siracuza, iar noaptea ne-am dus la episcopie. Iar ucenicii lui Marchian, văzându-l, au plâns spunând că noaptea veneau diavolii şi îi înfricoşau, zicându-le că l-au înecat în mare. Atunci fericitul i-a îmbărbătat să nu se teamă de nălucirile diavolilor. După aceea a trimis vorbă la boierii Gordie şi Selefc să adune tot poporul ca să-l binecuvinteze marele Pangratie.

    Şi adunându-se toţi, au căzut la picioarele Sfântului Pangratie şi i-a binecuvântat pe toţi. Şi a rămas acolo şase zile, vorbind amândoi prietenii lui Hristos duhovniceşte şi veselindu-se împreună. Atunci sfântul a văzut în vedenie, că împăratul Acvilin a luat 600.000 de ostaşi, ca să facă război Tavromeniei, dar n-a spus vedenia, doar a trimis vorbă de a venit acolo Epafrodit, şi s-au veselit împreună. Apoi sfântul a scris lui Marchian scrisori de încredinţare, după canoanele Sfinţilor Apostoli, ca să stăpânească şi eparhiile pe care le-a adus la credinţă Epafrodit. Deci, sărutându-se unul cu altul, am plecat de acolo şi, ajungând în Tavromenia, crainicul a strigat ca toată cetatea să se adune a doua zi, că avea să le vorbească marele Pangratie.

    Şi a slujit sfântul Sfânta Liturghie şi i-a împărtăşit pe toţi. Apoi a zis către dregător şi către tot sfatul lui: „Fiii mei, diavolul s-a pornit să facă război cu noi, dar puneţi nădejdea spre Domnul şi El va pierde vicleşugul lui”. Zicând acestea, a luat pe Bonifatie de o parte şi i-a zis să aducă o carte în care erau scrise vitejiile lui Tavru, care a făcut multe războaie cu Acvilin, împăratul Calabriei, care voia să ucidă pe domnul lui Tavru, cu numele Revint, ca să-i ia locurile lui cu nedreptate. Acel Revint avea o soţie preaînţeleaptă şi frumoasă cu numele Menia. Şi ucigând Acvilin pe Revint, a năvălit Tavru, ca un viteaz ce era, cu 6000 de ostaşi şi a ucis 50.000 de ostaşi de-ai lui Acvilin. Iar Menia, pentru această vitejie a lui, l-a luat de bărbat, apoi şi-a luat toată bogăţia şi-a fugit din cetatea lor, zidind alta, pe care a numit-o Tavromenia, în care era acum arhiereu Pangratie, iar ighemon Bonifatie. Iar Acvilin a adunat iar mult popor în Calabria şi a venit în Sicilia, unde erau Menia cu Tavru, pe care voia să-l ucidă, ca să ia pe Menia cu bogăţia ei. Iar Tavru a luptat singur cu Acvilin şi, ucigându-l, a rămas biruitor. Şi astfel stăpânea Calabria şi Sicilia, locuind în cetatea numită cu numele său, adică Tavromenia.

    Sfântul citind cartea aceea, a zis către Bonifatie: „Vezi, fiule, acest nou Acvilin vrea să răzbune acel război vechi. Dar să nu ţi se tulbure inima, că dacă Tavru a biruit pe aceia, cu atât mai vârtos Domnul nostru Iisus Hristos. Deci du-te în palat şi să nu spui poporului tău despre război, ci numai roagă-te Atotputernicului Dumnezeu şi să ai nădejde într-Insul”.

    Deci Acvilin a adunat poporul său, zicând: „Fraţilor, să mergem să răzbunăm sângele fraţilor noştri, pe care l-a vărsat Tavru cu nedreptate, că acum nu este Tavru ca să ne biruiască, ci numai Bonifatie cu puţin popor şi-i vom omorî pe ei”. Deci adunând 600.000 de bărbaţi, au trecut noaptea marea şi au înconjurat deodată toată cetatea. Şi au oprit apele, sunând din trâmbiţe atât de tare încât s-au cutremurat cei din cetate, care erau bărbaţi de război în număr de 40.000, pe care Bonifatie i-a pus pe ziduri împrejurul cetăţii, după rânduială. Şi când s-a făcut ziuă, s-a dat prima luptă. Iar Domnul a îngăduit ca în ziua întâi să biruiască vrăjmaşii lor, ca să nu se mândrească cetăţenii pe urmă că au biruit cu puterea lor. Deci tavromeniţii, fiind strâmtoraţi, ocarau pe ighemon şi pe Pangratie, zicând: „Vrăjitorul acesta a venit aici într-un ceas rău, că a prăpădit pe zei şi ne-a robit pe toţi”.

    Acestea zicând, nebunii au cugetat să ucidă pe ighemon şi pe sfânt şi să predea cetatea vrăjmaşilor. Insă bunul Bonifatie îi sfătuia să nu cadă în deznădejde cu necunoştinţă, ci să cheme în ajutor pe Domnul Hristos, ca să le dea biruinţă ca un Atotputernic. Aşa zicându-le, i-a împăcat puţin. Apoi, ducându-se la sfânt, i-a zis: „Cinstite părinte, ajută turmei tale şi izbăveşte cetatea ta din mâinile vrăjmaşilor, că poporul se mânie şi cârteşte împotriva noastră. Oamenii cheamă pe necuraţii zei şi vor să mă ucidă cu nedreptate”. Fericitul i-a zis: „Fiule, du-te şi zi către dânşii: Acestea zice Pangratie: «Fii ai lui Hristos Dumnezeu, nu vă temeţi de vrăjmaşii voştri, că voi sunteţi ostaşi ai Marelui Impărat. Iar dacă aţi obosit de osteneala războiului, duceti-vă de vă odihniţi în casele voastre, şi Stăpânul Hristos, Marele împărat şi Dumnezeu cel Atotputernic, va lupta în război pentru voi. Deci să nu se încingă cineva cu paloş, nici să ia săgeată, arc sau sabie»”.

    Poporul auzind acestea de la dregător, s-a mâniat, zicând: „O ce sfat nebunesc, noi toţi am luptat în război cu toată puterea noastră, ca să păzim zidurile cetăţii, iar tu ne zici să ne ducem la casele noastre. Cine va auzi şi să nu râdă, zicând că Bonifatie, pe care îl aveam de om înţelept, cu vrăjitorul Pangratie, au voit să vândă cetatea noastră vrăjmaşilor”. Deci dregătorul a spus şi acestea sfântului, zicând: „Părinte, n-au voit nici măcar să audă de cuvintele tale, ci mai mult s-au mâniat, văzând pe vrăjmaş că s-a apropiat de zidurile cetăţii; şi ticăloşii au voit să mă omoare”. Iar sfântul le-a spus şi a doua oară şi a treia oară aceleaşi cuvinte, şi abia cu sila i-a făcut de s-au întors la casele lor. Atunci vrăjmaşii au înconjurat cetatea, iar Sfântul Pangratie m-a luat pe mine şi pe un diacon cu numele Taţian, zicând: „Să mergem, fiilor, să luptăm şi noi cu armele noastre împotriva vrăjmaşilor”.

    Deci, îmbrăcându-se cu sfinţitele veşminte, el a luat în mână Cinstita Cruce şi eu, icoana Domnului Hristos, iar Taţian, icoana Apostolului Petru şi, ieşind afară, ne-am dus unde era puterea vrăjmasului. Şi suindu-se sfântul pe un loc înalt, a făcut semnul Sfintei Cruci de patru ori, căutând spre cetate, şi a îngrădit-o cu zid nevăzut din patru părţi – dinspre răsărit, dinspre apus, dinspre miazănoapte şi dinspre mare. Apoi, înălţându-şi mâinile spre răsărit, se ruga astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, deşteaptă-ţi puterea Ta şi vino ca să ne mântuieşti pe noi, ca să nu răpească vrăjmaşul cetatea Ta, ci arată spre ei puterea Ta, prin Sfânta Cruce cea făcătoare de viaţă şi prin prea curata Ta icoană”. Şi după rugăciune, el a înălţat Cinstita Cruce, iar noi icoanele. Şi atunci toţi vrăjmaşii s-au întunecat şi, întorcându-se înapoi, se ucideau unul pe altul, socotind că îi ucideau pe cei din cetate.

    Iar sfântul, văzând pe vrăjmaşi că se ucideau unii pe alţii, a făcut iarăşi rugăciune, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, dă umilinţă în inimile oamenilor acestora, ca să cunoască puterea Ta şi să se întoarcă spre cinstirea dreptei credinţe”. Atunci vrăjmaşii au cunoscut că se ucideau unii pe alţii şi îndată au fugit din faţa cetăţii, tânguindu-se. Iar cetăţenii, văzând o astfel de minune înfricoşată, slăveau pe Domnul, mulţumind lui Pangratie.

    Iar dintre acei vrăjmaşi, 4000 s-au despărţit şi s-au apropiat de cetate, strigând: „Miluiţi-ne pe noi, bărbaţi mari Dumnezei”. Atunci sfântul a poruncit să deschidă porţile cetăţii şi, intrând înăuntru, cum au văzut pe sfânt, au căzut la picioarele lui, strigând: „Miluieşte-ne pe noi, mare Dumnezeu!” Iar el le-a răspuns: „Eu nu sunt Dumnezeu, ci rob al Atotputernicului meu Dumnezeu!” Şi învăţându-i pe ei, au crezut în Hristos. Deci, alegând pe cei mai cucernici dintre ei, i-a hirotonisit preoţi şi diaconi, şi i-a trimis în Calabria să propovăduiască Evanghelia.

    Unii din aceştia ne povesteau nouă că au văzut trei sori pe zidurile cetăţii, strălucind mai mult decât soarele zilei, şi a căror strălucire nesuferind-o, se întunecau. Atunci se ucideau unii pe alţii, iar alţii cădeau în prăpastie şi se zdrobeau. Iar sfântul le-a arătat Crucea făcătoare de viaţă şi amândouă icoanele, zicând: „Aceştia sunt cei trei sori, pe care îi vedeaţi strălucind mai mult decât soarele”. Atunci acei bărbaţi au sărutat sfintele icoane cu multă evlavie. Apoi luând de la sfânt iertare şi binecuvântarea cea cuviincioasă, s-au dus. Şi ajungând în Calabria, au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu şi au adus pe mulţi la dreapta credinţă.

    Iar Sfântul Pangratie m-a trimis la marele Marchian, ca să-i dau de ştire pentru lucrurile minunate cele zise şi să-i spun lui că, pentru ca să nu-l mâhnească, nu i-a arătat pricina aceea, când a cunoscut-o din dumnezeiasca descoperire. Apoi, când m-am întors în Tavromenia, sfântul mi-a zis: „Fiule Evagrie, să ştii că după puţină vreme mă voi duce către Stăpânul meu şi voiesc să rămâi urmaş în scaunul meu! Deci ia pe Bonifatie şi pe alţi cucernici părinţi, şi duceţi-vă la Roma, ca să găseşti pe fericitul Petru şi să te hirotonisească pe tine episcop al acestei cetăţi. Iar după ce vei veni aici, să botezi pe Bonifatie”. Sfântul zicând acestea, lacrimile curgeau din ochii mei ca un râu. Atunci sfântul a zis iarăşi: „Fiule, ia pe Taţian însoţitor şi duceţi-vă la cutare eparhie, în care am hirotonisit preot pe cutare, care a murit de trei zile, ca să pui în bună rânduială cele pentru poporul acela”. Deci, lăsând spre slujirea sfântului un copilaş, ne-am dus cu diaconul Taţian la această slujbă.

    În acel timp a ieşit din cetate şi ighemonul, ca să meargă în altă latură şi să facă război cu un tiran. Şi a lăsat în palat ca epitrop pe un moş al necuratului Elid, cu numele Artagar, care s-a arătat al doilea Iuda şi avea nemărginită ură către sfânt, căutând vreme îndemânatecă ca să-l omoare. Deci când a văzut că am ieşit din cetate, a chemat pe cei împreună robi ai lui şi le-a spus lor socoteala lui cea rea, după ce i-a ospătat şi s-au îmbătat. Iar aceia s-au unit cu dânsul ca să-l ucidă cu nedreptate pe cel drept. Şi în al nouălea ceas, pe când fericitul se ruga, a auzit un glas, zicând acestea: „Pangratie, vino credinciosule şi înţeleptule iconom, de te îndulceşte de bunătăţile care ţi le-am pregătit”. Deci sfatul cel viclean a trimis pe un om să aducă pe sfântul la divan. Iar acela s-a dus şi i-a zis: „Sfinte părinte, te cheamă epitropul Artagar, să binecuvintezi masa”.

    Atunci sfântul s-a dus mai întâi de s-a împărtăşit cu dumneze-ieştile Taine şi, punând pe sine omoforul, s-a suit în palat şi a şezut la masă, dar n-a mâncat nimic. Iar aceia, după ce s-au săturat, au adus vioara şi jucau, strigând fără de rânduială. Şi aducând în mijloc pe idolul lui Scamandru, l-au pus înaintea sfântului şi toţi i se închinau în ciuda lui. Iar el le-a zis: „Incetaţi, fiilor, de a face rău şi nu vă închinaţi nesimţitorului idol!”

    Dar ei n-au băgat în seamă cât de puţin cuvintele lui. De aceea, sfântul a făcut cruce, iar idolul a căzut la pământ. Deci acei oameni prearăi, văzând pe zeul lor sfărâmat, au lovit pe Sfântul Pangratie peste cap şi peste faţa lui cea îngerească, zicând: „Vrăjitorule şi pierzătorule al marilor zei, ai făcut toată cetatea de se închină lui Hristos şi se îngreţoşează de zeii noştri!” Apoi, luându-l, l-au trântit la pământ şi l-au bătut fără milă. Şi unul îl lovea cu piatră, altul cu lemn, iar altul îl tăia cu sabia, până ce fericitul şi-a dat sufletul, zicând acestea: „Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!” Iar ucigaşii au luat cinstitul lui trup şi l-au aruncat într-o despicătură de piatră, departe de palat.

    În acel ceas, s-a întâmplat de i-a văzut copilul unui creştin, care stătea în preajmă când l-au aruncat. De aceea a strigat, zicând: „De ce aţi ucis cu nedreptate pe cel drept?” Atunci ucigaşii au alergat să-l ucidă şi pe prunc, ca să nu-i vădească. Dar el fugind, căutând să scape, a sărit într-o prăpastie. Şi atunci s-a întâmplat o minune, căci îngerul Domnului l-a răpit înainte de a cădea şi l-a pus nevătămat într-un alt loc, departe de ucigaşi, ca să nu-l ucidă. Şi era atunci ceasul al cincilea din zi şi într-al zecelea ceas am venit noi cu Taţian. Iar după puţină trecere de vreme a venit şi ighemonul cu oastea, care a trimis să-l cheme pe Sfântul Pangratie la palat. Iar noi îl căutam prin toate locurile pe unde avea obicei să umble, dar nu-l găseam.

    Şi după ce a înnoptat, m-am dus pândind pe la fiecare loc osebit şi depărtat, să văd dacă nu cumva se roagă. Şi căutând în despicătura pietrei, am văzut o lumină ca un fulger şi, apropiindu-mă, am văzut cinstitul lui trup zdrobit, sângerat şi fără de chip. Deci, strigând cât puteam, mă loveam peste faţă, plângând, şi din mare durere şi necaz ziceam acestea: „Vai mie, ticălosul, cine a ucis pe păstorul şi dascălul nostru? Ce om fără de lege a îndrăznit să-şi pună mâna pe dumnezeiasca ta faţă? Vai mie, ticălosul, nu voi mai auzi glasul tău cel prea dulce, care să-mi zică mie: «Fiule Evagrie»! Pentru aceasta socotesc că m-ai trimis, ca să nu văd moartea ta cea nedreaptă şi grozavă. De ce n-am fost de faţă, să fi murit eu mai bine în locul tău, părinte prea dulce!”

    Acestea şi multe altele asemenea zicând, mulţi au auzit strigarea şi s-au adunat. Dar mai ales Taţian, Licaonid şi Bonifatie, către care am strigat, zicând: „Ighemoane, vezi pe dascălul şi luminătorul nostru cum zace însângerat şi ucis ca un tâlhar fără de lege?” Iar dregătorul, văzându-l pe el, a plâns cu mare glas, sfâşiindu-şi de durere hainele sale. Deci, pe când plângeam, a venit şi Cuvioasa Paula împreună cu celelalte fecioare, şi căzând la sfintele moaşte, bocea peste măsură. Şi a vărsat atâtea lacrimi, încât era mare minune. Şi nu voia să se mângâie, ci zicea: „Să vină aceia care au ucis pe stăpânul meu, să mă omoare şi pe mine ticăloasa, ca să fiu îngropată împreună cu domnul meu”.

    După aceasta, deoarece cu lacrimile nu aveam nici un folos, am ridicat sfintele moaşte şi le-am dus acolo, aproape de o temelie, şi le-am pus pentru o vreme aşa cum le-am găsit, sângerate. Iar a doua zi dregătorul a poruncit unui argintar să-i facă o raclă scumpă de aur. După aceea a făcut cercetare în divan, ca să afle cine a ucis pe sfânt. Şi pe când cerceta pe robii săi, iată a sosit acel copil care scăpase de ucigaşi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi ne-a spus nouă toate cele întâmplate. Acestea auzindu-le voievodul, a legat îndată pe Artagar şi pe ceilalţi doi, şi a poruncit ostaşilor de i-a bătut cu atâta nemilos-tivire încât li se vedeau oasele lor pângărite; apoi bunul Bonifatie luându-şi sabia, ca Finees, a ridicat păcatul, adică cu mâna sa a înjunghiat cu dreptate pe nedrepţii aceia care au ucis cu nedreptate pe dreptul Pangratie, iar necuratele lor trupuri le-a aruncat în mare. Şi după trei zile racla fiind gata, am pus într-însa sfintele moaşte, şi le-am lăsat ascunse acolo, ca să nu le afle poporul şi să le împartă pentru evlavie. Deci numai s-a auzit vestea că sfântul a fost ucis şi Bonifatie l-a răzbunat.

    Iar după şapte zile, pe când stăteam în biserică, deodată am rămas uimit şi am văzut 12 bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, stând în două cete, iar în mijlocul lor am văzut pe domnul meu Pangratie, care mi-a zis: „Fiule Evagrie, pentru ce n-ai îngropat trupul meu în pământ şi m-aţi ascuns în racla cea diavolească de aur? Văzutu-m-ai pe mine vreodată să iubesc câtuşi de puţin aurul sau argintul? Nu, fiul meu, nu. Deci să mă scoţi din adâncul acela întunecos, şi dă pământului ceea ce este al lui, după obiceiul cel de obşte”. Acestea auzindu-le, m-am cutremurat şi am spus ighemonului, care mi-a zis să fac după cum mi-a poruncit sfântul. Deci adunând tot poporul, am făcut priveghere, cântând toată noaptea, iar dimineaţa m-am pogorât eu, Taţian, Licaonid şi Bonifatie, şi deschizând racla de aur, am văzut o minune preaslăvită, căci trupul nu era după cum îl pusesem -grozav de însângerat, rănit şi fără de chip -, ci frumos şi strălucind ca o lumină. Şi era întreg şi nevătămat, curat de sânge şi nu se vedea nici o rană sau întinăciune cât de puţin, nici pe trup, nici pe hainele lui.

    Acestea văzându-le dregătorul, s-a spăimântat şi a plâns mult timp; apoi, scoţându-l deasupra, tot locul acela s-a umplut de bună mireasmă. De aceea s-au adunat mulţime nenumărată de bărbaţi şi de femei, tineri şi bătrâni, care, sărutând sfintele lui moaşte, slăveau pe Cel ce slăveşte pe cei care Il slăvesc pe El. Astfel ne-am săturat cu toţii de acea negrăită şi bună mireasmă veselitoare şi minunată, minu-nându-ne şi spăimântându-ne, fiindcă covârşea tot auzul şi mintea. Deci, aducând pietre cioplite din Lachedemonia, am făcut racla şi o mică hăinişoară ţesută, apoi am pus în acea raclă sfintele moaşte. Iar din racla cea de aur am făcut vase pentru biserică, după cum se cădea.

    După aceea, trecând 40 de zile de la săvârşirea sfântului, am spus dregătorului câte mi-a poruncit mie sfântul, adică să ne ducem la Roma, după cum am spus mai sus. Deci îndată gătind corabia şi luând bărbaţi cucernici şi înţelepţi, am plecat. Astfel, în câteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns fără împiedicare în marea cetate. Iar fericitul Petru ştia de la Duhul Sfânt toate cele făcute şi le-a proorocit către ucenicii săi, zicând: „Pangratie, episcopul Tavrome-niei, s-a săvârşit. Şi iată Evagrie, ucenicul lui, vine la noi”.

    Apoi, luând pe oarecare ucenici, ne-a întâmpinat afară la porţile cetăţii. Deci eu, văzând pe Sfântul Apostol Petru, am căzut la picioarele lui, iar el m-a ridicat. Şi sărutându-ne unul cu altul, am plecat la locaşul lui, bucurându-ne. Şi începând eu să povestesc pătimirile lui Pangratie, el mi-a răspuns, zicând: „Fiule, cele ce vrei să ne spui, noi le ştim din dumnezeiasca pronie. Deci ia episcopia şi câte fapte bune ai văzut la dascălul tău, Pangratie, urmează-le”. Apoi a chemat toată preoţimea şi toţi credincioşii şi, făcând cuvioasa slujbă, mi-a dat soarta episcopiei, zicând: „Du-te, fiule, şi urmează după aşezământul dascălului tău”.

    Acestea zicându-le, a lăudat pe ighemonul Bonifatie, pentru credinţa lui în Hristos. Apoi, mulţumindu-i pentru osteneala sa, ne-a binecuvântat şi ne-a liberat. Şi după ce am ajuns în cetatea noastră, am botezat pe Bonifatie, iar el, ca un evlavios către Hristos ce era, fiind iubitor fierbinte de cereasca împărăţie, după ce a luat Sfântul Botez, a lăsat îndată vremelnica ighemonie şi, chemând pe un om cucernic, credincios şi puternic în război, l-a hotărât ighemon al cetăţii, iar el şi-a tăiat părul şi s-a îmbrăcat în haine sărace. Şi, rămânând între noi, n-a lipsit niciodată de la slujba şi pravila Bisericii. Iar după câteva zile, i-am zis lui: „Fiule Bonifatie, să zidim o biserică întru slava lui Dumnezeu şi a Sfântului Mucenic Pangratie, care a făcut aici multe roduri ale dreptăţii şi a mântuit atâta lume”. Iar el primind cu bucurie cuvântul, s-a dus în divan şi mi-a adus o mulţime de aur. Din acesta cheltuind, am zidit o biserică bogată şi frumoasă, pe care am poleit-o cu aur şi am zugrăvit pe ea toate minunile Scripturii Vechi şi Noi. Asemenea am zugrăvit cu multă sârguinţă şi icoana dascălului meu Pangratie, pe care, când o văd, mi se pare că îl privesc pe el şi că vorbesc cu dânsul, şi mă bucur.

    Multe încă şi nenumărate minuni şi semne s-au făcut la sfântul lui mormânt. Pe mulţi bolnavi care sufereau de multe boli şi se chinuiau, i-a tămăduit. Mulţi diavoli din oameni a izgonit, cu nebiruitul dar şi cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, pe care, pentru scurtimea istoriei, nu le-am mai scris aici. Ci am socotit, că ajung câte am zis mai sus, întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a unei dumnezeiri. Amin.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com